Un ”Toma  Necredinciosul” constant cu sine și vrâncean, Virgil Ursu – Munceleanu, nu acceptă nicicum  convertirea la realitatea frustă, decopertată științific, nici la  modalitatea de a-și trăi viața pragmatic. Frânează la timp, dobândind o percepție justă a lumii înconjurătoare, căreia încearcă  să-i descoase mecanismele. Pe punctul de a  încălca sfântul principiu  balzacian ”Cine n-are iluzii, n-are nici deziluzii”, se salvează în extremis, sub umbrela echilibrului interior.

Structurat în  trei secvențe, volumul ”Era să cred…” (apărut la Editura ”Salonul literar”), este mărturia unui căutător al adevărului cu finele instrumente ale poeziei.

”Versurile înlăcrimate” transfigurează  zbaterea sufletească  între filozofice  antinomii. Poemul titular ”Era să cred…” afișează dureros și reparator, deziluzia poetului care tindea spre o lume ideal edificată pe temelia unor principii sănătoase: concretizarea visului,  biruința luminii interioare,  consonanța cu natura și tradiția, aspirația specific umană spre libertate, unitate și pace, pe scurt înflorita grădină a paradisului relocată pe pământ. Înșelat, dar vindicativ, poetul  atacă adversitățile cu propriile lor arme, cuvinte ce frizează vulgaritatea și demagogia, reorientate  însă  spre ținte precise:

”Plâng pixurile de-atâta scris în van,

Ei fac ce vor ca să le fie doar la fix,

Se țin cu-atâta disperare de ciolan

Încât de-atâta scris nu-i lacrimă de pix.”

Apelează, inspirat, și la  clasica formulă a fabulei, alexandreasca ”Boul și vițeii”, cu ”parafa bovinească”, ”stirpea-i gentilă” cu ”vaca la birou” și ”puterea-i ticsită  de viței”, oferindu-ne prilej de justă defulare. Vehemența nu se diminuează, dorința de răzbunare atingând  cote superlative:

”Ce-aș mai lovi  cu barda înrăită

În strâmbii sănătoși, bolnavi în fapte,

Să pot răpune –o lume  aiurită

A strâmbilor crescuți c-un soi de lapte!”

Sătul de o lume detestabilă care nu-i oferă decât injustiție și oroare, cu un ”Adio gelos!”, Virgil  Ursu – Munceleanu se întoarce în fabuloasa  zonă a poeziei, încercând o limpezire a rostului ei, o distincție  între har și misiune, între inefabil și impactul  cu asperitățiler lumii materiale. Resursele  reconstrucției  sunt încă generoase:

”Din sânii grei ai nemuririi noastre

Mai curge lapte dulce din belșug,

Iar Dumnezeu cu mâinile-i măiastre,

Făcut-a, din român, poet la plug.”

căci ”Suntem sărmani dar ne cântăm durerea”.

Poetul nu se relaxează însă multă vreme. O avalanșă de întrebări îi invadează ființa:

”…dar OMUL… ce-i OMUL ?

Cine sunt EU care mă-ntreb despre mine?

Dar cine ești tu?

Și cine e EL?

Cine pe cine și care pe care?”

Căutarea soluțiilor cu armele poeziei  se dovedește extrem de dificilă, căci ” a fi poet – e una,  să crezi că ești – e alta!” Într-adevăr, ipostaza de artist al cuvântului se capătă greu când printre versuri avântate se rătăcește și câte-un poem prolix, precum cel neintenționat, dar potrivit  intitulat , ”Se –ntâmplă uneori…”

Cu ”Versuri îndrăgostite”, ceva mai înseninat, poetul are disponibilități pentru speculații ludice. Senzualitatea din strofele abil înstrunate, precum:

”Gemând sub sărutarea-mi nebună dar sfioasă,

Mă mușcă cu privirea colac pe după gât,

Mă mângâie cu-o geană ca pe-un copil de casă

Și-mi dă răgaz să aflu  că nimeni nu-i urât!”

este de fapt atributul existențial al primăverii. Apoi, demersul poetic se axează pe binecunoscutele trepte ale iubirii: admirația și elogiul,  febra întâlnirilor, tristețea despărțirii, dorința de reintegrare, solitudinea în aprig dor,  un dor ce incendiază și alte sensibile teritorii – nașterea, viața, universul însuși.

”Versurile  INTERNET –ice” nu se ridică la aceeași înălțime. Insesizabil însă, poezia veritabilă se prinde în ancorele ironiei, țâșnind la suprafață printr-o pitorească ”Toamnă la Panciu”.  Respirația este de scurtă durată, oboseala meșterului  scurgându-se  printr-un ”plugușor” al respectivilor  localnici.

Poetul își începe și își încheie cartea  polemic, ripostând aprioric unor posibili critici literari, asmuțind și ”tunurile mari din Navarone”:

”Cu ce-am scris… m-ai bate și-n fotografie,

M-ai lua în furcă și m-ai da la coasă,

Dar nu uita că rându-ți va veni și ție.

Te-oi prinde eu cu drag la vreo frumoasă!”

Într-adevăr, trebuie  să recunoaștem , am fost surprinși delectându-ne cu  vreo frumoasă poezie plăsmuită de poetul vrâncean.

Joc multicolor de cuvinte, cu ascensiuni surprinzătoare și depresii compensatoare într-un limbaj ce pendulează  de la banal la inefabil, poezia lui Virgil Ursu – Munceleanu are calitatea unui  respiro (popas) binevenit pentru cititorul pândit de angoasele și stresul contemporaneității, mai exact  pentru cel ce ”era să creadă…”         Prof. Aristotel Pilipăuțeanu, Onești