”Le-a venit timpul!”

 

De-a pururi, despre MAÎTRE Valeriu Filimon – numai de bine!

 

 

<Înainte de a Pleca, mi-a scris:

 

“Tare scurtă a fost intrarea toamnei în frig.

       M-a zdruncinat. Credeam că va fi o toamnă lungă.

       Ne-a păcălit calendarul

       Ostenelile cred că sunt egale.

       Pe zi ce trece simt că-mi pierd voioșia și forța.

       Gândurile mele frumoase se pierd pe drum colbuit.

       E presimțirea înghețului deplin.

       Nu mai pot isprăvi scrisa.

       Sunt ostenit de neputința mea ispravnică.

       Chinurile mele sunt testament.

       N-am ucis, n-am furat, n-am hulit, n-am mințit.

       Dară se adunară toate vinovățiile în mine.

       Sunt trist.

       Dară cu bucurie încerc să salvez ce-a mai rămas din mine”.

 

…………………………………………………………………………………………

… Despre personalitatea lui Valeriu Filimon, despre profunzimea preocupărilor sale literare, despre străluminarea sufletului său nu poţi vorbi decât forjându-ţi slovele prin inimă, alcătuind, imaginar, un spectru de furtuni vulcane, în clocot de ruguri florale, în care MAÎTRE să se citească pe sine, discret şi abraș, asemenea alesului damnat, rostuit cu tragism să-şi poarte crucea destinului sub forma unui cântec de–amar, surupat în ape slănice:

„În fiecare trup

un înger al Nopţii Eterne

stă la pândă…

 

A muri e o înaltă datorie

faţă de naştere.

 

Numai Poetului

îi este dată viaţa ca fulger nedatat

străluminând stejaru-n cuta frunţii…

Rătăcitorului prin Nopţi

peceţile de paşi ai minţii

le poţi afla

pe zariştea omătului hârtiei.”>

 

Valeriu Filimon, universitarul de mai târziu, <vede lumina vieţii pământeşti la 12 octombrie 1931, în Slănic Moldova, ca fiu al preotului Clement Filimon – licenţiat al Facultăţii de Teologie din Cernăuţi, ziduitor al bisericilor din Slănic-Băi (1929) şi Slănic-Cerdac (1932), preot militar pe frontul de Est, ulterior preot-maior la Regimentul de Gardă Regală şi, după desfiinţarea clerului militar, preot paroh la Biserica Mihai-Vodă din București, ctitoria Voievodului  Mihai, unde a slujbit până în 1985, când Casa Domnului de pe Uranus a fost pribegită, la ordin tovărășesc….>  Originea familiei dinspre tată se sumețește cu “antemergătorul” Ioachim Filimon, născut la Blăgești în 1879 și hirotonit preot, în 1904, la biserica parohială “Cuvioasa Parascheva” – ctitorie a căminarului Angheli Vali, popăsuit pe meleaguri moldave tocmai de la Constantinopol…

<Mama sa Zoia, învățătoare, va sluji învăţământului românesc cu gradul I şi „gradul de merit”. În perioada bucureşteană a fost director-adjunct la Liceul Aurel – Vlaicu, apoi directoare a Şcolii Generale de Fete nr. 26.

Ambii părinţi sunt copii de învăţători. Străbunicii după mamă şi după tată – învăţători. Străbunicul după bunica maternă nu a fost altul decât Pandele Iancu, şeful gărzii lui Cuza.>…

 

 

<…Eu l-am cunoscut în toamna anului 1976, la una dintre întrunirile Societăţii literare „Relief Românesc”. Ne-am împrietenit „din prima”! Nu ştiam că-i voi fi student… Şi, mai ales, Prieten! Am descoperit cu stupoare că avem rădăcini comune. Şi asta explică multe! Pe-atunci încă mai merita să fii tânăr şi să îngenunchezi la nălucirea vreunui vers de pripas, încă nescris, din motive de foame… Ne-am despărţit, mai apoi… Eu mă reîntorceam pe meleaguri trotuşene, să fac apostolat, el rămânea în „turcitul Bucureşti” (al Cezar-ului) să lupte cu absurdul care ne învenina existenţa. Cele peste 120 de scrisori cu care m-a onorat Domnia Sa stau mărturie întru cele afirmate mai sus. Şi-a făcut un crez din a-şi apăra ideile cu argumente diamantine şi cu credinţa în Dumnezeu. S-a bătut permanent cu hidra mediocritatii ieșite la drumu’ mare, şi-a închinat înveşnicirii, cu pasiune şi talent, condeiul său de sincer slujitor al literaturii autentice. A fost un OM! Om de aleasă cultură, cu zilele şi, mai ales,  cu nopţile pătrunse de freamatul discret, „antimic”, al bucoavnelor care-i trudeau ființarea, aşa cum copilăria i-a „împletit solarele coşuri cu bucurii”, desigur, pe Valea Slănicului… Când s-a plinit sorocul, ne-a părăsit în luna lui iulie 2004, murmurând ca pentru sine: „Mă-ncredinţez dulbinei curgătoare ca unei lacrimi de potop şi trupul meu mi-l pune-voi zălog pentru o zodie înaltă ţării în care-am ziduit, precum Manole, înrodnicind un rost al vieţii mele. La moartea mea, voi, ape, murmuraţi!; tu, codre, viforeşte!. Voi, stele, pâlpâiţi-mi lăcrimarea!… De moartea unui rost înalt mi-e sete!…”>

… Selectez, în continuare, din epistolele cu care mi-a bucurat, de-a lungul timpului,  autoexilul de la Berzunții de Bacău, două momente semnificative întâmplate în “împărația” Catedrei celei de toate zilele în care și-au intersectat pașii, CV-urile și, mai ales, ambițiile,  unele dintre cele mai strălucite minți al învățământului superior românesc. Așadar, …în zilele proxime care au urmat Evenimentelor, îmi scrie drept așa:

 

                                   Tovarășe profesor,

      Suspinatul, școlit Valeriu Filimon, ăl din deal de la Blăgești, băiatul răposatului părinte, scoborât la Băi-Slănic Moldova, scoborât apoi pe Dâmbovița, vă solicit un timbru pentru Carnetul meu de partid.

     Tovarășe profesor, să nu te râzi, căci eu nu râd.

           Este pentru primași dată când exist serios! La ultima ședință am cam lipsitără. Dar am fost bolnăvior, bietul de mine, de tuse măgărească.

          Când, pe 19 decembrie, deci după 15 ale aceleași luni, după ce se petrecură tărăboiul TOKEȘ la Temeșvar, a lu´ Dodu a ținut, tovarășe, o ședință de catedră.

          Și ne ziseră (în triplă calitate):

          1 – de șef de catedră;

          2 – de decan;

          3 – de membru al câcâului la al 14-lea Congres.     Domnilor colegi,                                                                                         La cursuri și la seminarii să creați posibilitatea de a da un citat din lucrările tov. Nicolae Ceaușescu.  Iară eu, ca Bulă, ridic două dește și întreb, stupid:

       -Tov. Profesor, dacă eu predau la cursul de Poetică Mitul cavernei, unde bag citatul?

       Ion Rotaru a hăhăit! Ceilalți s-au îngălbenit și Dodu s-a înnegrit..

        După ședință, IVȘ l-a sfătuit să-l anunțe pe căpitanul Ureche (ce nume predestinat!) – securistul Univesității. … Am primit un telefon. De la Ureche, firește…  S-a invitat la mine pe 25, chiar de Crăciun. Pesemne, să mă “colinde”! Dar n-a mai apucat pentru că s-a întâmplat buclucul! Și uite-așa scăpai de șansa de a face un duș cu apă caldă, la rece, la Jilava!…Nu știm ce putea pătimi Profesorul Rotaru, vecinul de peniță, vecinul de gânduri frumoase, vecinul de biruințe, vecinul de dăscălie al (Ca)Valeru(lui)  Filimon… Oricum, hăhăiala sinceră și cu năduf slobozită la ceas de prigoană, spunea destule și putea să-l coste mult…

… Despre dreapta și țanțoșa preumblare a Profesorului I. Rotaru prin fracturile  sufletești ale unei lumi rău tocmite în vremea aceea, Maître Valerică, într-o altă “epistolie”, îmi spune, printre altele:  … “H. a propus, de pildă, excluderea lui Ioan Alexandru – … A fost rumoare și totală abținere. Pe Eugen Simion l-au supus unor asistențe la curs și omul s-a simțit ofensat. Bătea în masă cu tocul de la stilou și se făcuse galben ca păretele. I s-a pus în cârcă o asistență format din Păcurariu, Paul Cornea , D. Micu și Rotaru.

                Cel care a refuzat a fost Ion Rotaru.

         Când vei scoborî spre gârlă, o să-ți istorisesc mai multe. O istorie fără detalii e bârfă”... … Aferim! Și… fără cuvinte! Și v-am propus doar două străfulgerări de suflet cu statut de dreaptă mărturie cât hăurile cețoase ale unor cuprinderi biografice, adesea insondabile… Doi camarazi (și azi) în ármia Luminii, chiar și acum când <Maître Valerică nu mai este  să calce lut și „cuta frunții” sale universitare exemplare rămâne, astfel, azimutul de „lumină lină” pentru junimea literată chemată să descifreze taina Poeziei vrednic gândite și ospețite ca pe-„un exemporal de-nstrăinare”.>

                                        Articol realizat  de prof.  DAN SANDU

 

 *Alăturăm acestui   adevărat ”festin literar”  două poeme semnate  de  RADU CANGE, prietenul bun  al poetului DAN SANDU

 

Dumnezeire

 

Umbre de îngeri cad în jurul meu,

Zboruri nepipăite de privire

Și aripi largi care sporesc lumina

Iar trupul meu devine diafan.

 

Zoresc la nu știu ce, ca-n amorțeală,

Mă-mpleticesc în pace și-n iubire,

Iert toți dușmanii, însăși perfidia;

Pe mine doar  nu am a mă ierta.

 

Doar în El

 

Când mâinile te dor de așteptare,

Pe Dumnezeu  chemându-L lângă tine,

O strălumină parcă te-nconjoară

Și-o liniște a sinelui, sublimă.

 

De simți ca n-a venit, El e pe – aproape

Fii răbdător și-ngenunchează – ți firea,

Căci mântuirea este doar în  tine,

Dumnezeirea sta-va doar în El.

 

Versuri publicate de RADU  CANGE în publicația ”Independența Română”