Şi, ca să pot spune lucrurilor pe nume, am inventat tăcerea drept proprietarul miezului de vers şi am gândit sfiala de-a trece rar prin clipe: “Nevândut, trupul său de cântece, rănit de izvoare, un sat numai dor/ îşi întoarce în zori/ cărare de lună pierdută,/ odihnit şi zâmbind un Cuvânt,/ o doină pe fluier – Berzunţi!”
Veche vatră de români, nume de ţinut cu rezonanţă ciudată, ceva ca un hârşâit de lamă damaschină pe un talger croit din aurul agatârşilor, mai degrabă un soi de basm cioplit în carnea lemnului şi a pietrei, cu oameni trăitori la cumpăna miturilor şi buni vecini cu începuturile Mioriţei.
Ca nicăieri în altă parte a Moldovei de Jos, ţăranii berzunţeni reuşesc să modeleze din elementele culturii populare locale herbul lor inconfundabil pe care îl poartă cu mândrie şi indiferenţă la curgerea convulsivă a timpului. Este şi aceasta o modalitate de a rezista prin hăurile istoriei, pecete sigură de apartenenţă fără echivoc la falnicul trunchi românesc. Unind bătăile de gong ale solstiţiului de iarnă cu preaplinul însetat de datini şi obiceiuri, preajma şi toiul Anului Nou sfinţesc vitralii de lumină prin ceremonial, cuvânt, muzică şi gesturi profund cultice, amintind de parcursuri imemoriale. Sfârşitul lui decembrie, ca o tâmplă troienită de aşteptare, umblă cu alai terifiant, atârnând la oblâncul vămii celei mari palpitul veseliei şi bucuria înnoirii, gospodarii primesc vârtos oaspeţi şi devin, la rându-le, urători; mersul cu steaua, colindul, codreanul, buhaiul, plugul mare, semănatul, căluţii, ursul şi capra devine un semn de neprefăcută beatitudine în bătătura unui neam ce-şi mai adaugă o sărbătoare, scăzând pe loc din viaţa lui tot ce-l destramă cu buruieni de întuneric. Izvorât din fântâna comună a străvechilor forme de civilizaţie păgână specifică spaţiului carpato-danubian, terifiantul imaginar al măştilor de la Berzunţi, reminiscenţă a c`ulturilor primordiale, invocă formele grave ale existenţei, respiră germinaţia repetitivă, fertilitatea şi vitalismul bucolic. Astăzi, atât pentru specialişti, cât şi pentru iubitorii de folclor autentic, datinile şi obiceiurile de iarnă berzunţene sunt puternic legate de prezenţa de excepţie a meşterului popular DUMITRU TACHE VRÂNCEANU, un răsfăţat al ursitoarelor, tocmit, în scurta sa trecere printre semeni, să le umple inima de frumos şi să-i facă mai buni. Venit pe lume într-o căsuţă muruită cu sineală (pentru a fi mai aproape de cer, spun unii!), primul dintre cei şapte copii ai gospodarilor Costică şi Catinca, oameni cumsecade, potopiţi de truda pământului, îşi revendică drept magister în migala şi priceperea întocmirii măştilor spăimoase pe un anume bătrân Bucur, amestecat de multă vreme cu florile şi cu fluturii pământurilor neştiute.
Masca rostuită de moş Tache este un conglomerat de componente ludice/artistice, în care paleta arhaică se învecinează fără de cusur cu târziul contemporan. Materialele de bază folosite în confecţionarea prepuselor obraze nelumeşti sunt blănurile prelucrate diferit, lemnul, lâna, coarnele şi câlţii, fierul şi pielea de animal, tăbăcită. Uneori, dintr-o modernitate autoimpusă, creatorul renunţă la unele elemente tradiţionale şi înlocuieşte arhicunoscutul tradiţional cu elemente inedite, de efect imediat: plasticul, hârtia colorată, deşeurile de textile, smoala, microinstalaţiile electrice, căştile de tot felul etc. Măiestria celui care se încumentă la astfel de întreprinderi îşi poartă amăgirea în noi, inventând neostoit şi liber, cu har şi umor ţărănesc. Grotescul măştilor, plin de însemne şi proiecţii umane, indică, precis, spre orele de Balanţă, îngheţate în limba nevorbită a unui ceasornic de lut măsurând arderea care suntem.
De-l întrebi pe meşter de ce sunt atât de grave plăsmuirile imaginaţiei sale, aceste prăpăstii de răcoare către necunoscut, îţi răspunde că-i este veac, că-i este trecere, că mor în ochii săi bolnave ciute de noroc. Şi eu l-aş ruga pe unchiaş să-mi îngăduie să pribegim împreună, cât ne-o mai ţine umbra, cu chipuri născocite, în preajmă, ca o cuminţenie a Bucuriei.
…!!!
Articol realizat de prof. Dan Sandu, Berzunți
Vioara din claxoane
Pe Dumitru Vrânceanu – sau Moș Tache din Berzunți – îl cunosc, de ani de zile, toți consătenii lui, vecinii din câteva sate din împrejurimi, foarte mulți oameni din România, dar și din câteva mari orașe ale lumii. După spusele sale, meșterul de viori din metal cu goarnă și de măști tradiționale a văzut până acum un sfert din Mapamond, dar mai are încă de văzut, pentru că la cei 80 de ani este încă în putere și nu se dă pe mulți ca el. „Scapăr de nerăbdare să plec, la anul cu la niște cunoștințe din Germania” – spune Moș Tache, în timp ce își acordează o vioară și se pregătește să ne facă o probă a meșteșugului pe care îl are și la cântat, nu doar la făcut viori cu goarnă.
De aproape două săptămâni, Moș Tache n-a mai dat pe acasă. Cântă, într-una, pe la festivaluri și pe la petrecerile care acum, la sfârșit de an, se țin lanț. A fost la Ziua Galaților, a cântat pe la Brașov, a dat o fugă pe la Oradea și, acum, se spune că s-ar afla pe undeva tot prin vestul țării. Pentru ocaziile la care este invitat, meșterul din Berzunți nu se pregătește anume. El repetă de ani de zile ce a învățat odată. Aproape nu există om care îi trece pragul căsuței modeste, dintr-un vârf de deal din Berzunți, care să scape de Moș Tache fără o „probă” din meșteșugul său de rapsod. Îndată îl vezi cum își ia o ciudățenie de vioară din tablă zincată, croită după calapoade proprii, la care a lipit, cu cositor, o goarnă de alamă de la claxoanele autoturismelor și o membrană telefonică. Moș Tache pornește potpuriul cu o sârba veche, la care se acompaniază cu un soi de dobă croită dintr-un dulap de lemn, dar și cu un solz de pește și, din când în când, cu ziceri din gură. Melodiile lui nu țin de un folclor anume, de o zonă sau de un interpret cu nume, dar aduc a Zavaidoc și a melodiile bătrânilor lăutari – de care zona Berzunți nu a dus lipsă niciodată. Cântecele au ritm, dacă sunt mai săltarețe, și ceva din melancolia vremelniciei, ca în doinele vechi, de jale. L-am ascultat pe Moș Tache în tânguiri pentru păcătoasa de viață, dar și după ceva mândre care au fost odată, ca și in ziceri despre consătenii pe care tot satul i-a văzut când harnici, când sfâșiați de dor, când supuși celor . Moș Tache spune ca este un rapsod: „Nu ca Tudor Gheorghe, dar nici Tudor Gheorghe nu cântă ca mine!”
Fragment dintr-un articol realizat în anul 2001 de admirabilul jurnalist Petru Done (apărut în ”Ziarul de Iași”)
Ca recunoaștere a talentului lui Dumitru Vrânceanu, a fost distins cu diplome și premii: premiul filialei A.T.M Bacău, diploma ediției a V-a a Festivalului Slănicului (1972), premiul III la ediția din 1977 a Festivalului național „Cântarea României”.
Comentarii
Ghiță Teacă, Onești: L-am cunoscut foarte bine , Ne aduna D-l Ghiță Mocanu la câte o expoziție și deschiderea se făcea cu nea Tache! Acum cântă in ceata îngerilor ……….