”A avut de suferit în anii aceia ai comunismului, fiind dat afară din facultate și trimis la munca de jos. A fost fierar betonist și a lucrat la construcția radiolui public. A fost reprimit după 3 sau 4 ani în facultate. O minte strălucită, enciclopedică. În anii 85 s-a opus cât a putut demolărilor de monumente istorice, de exemplu a Mănăstirii Văcărești, când s-a izbit de refuzul biroului 2!” Așa îl caracterizează în puține cuvinte pe academicianul Răzvan Theodorescu un coleg al său de facultate (Nicolae Paulescu) La aceste rînduri o altă persoană apropiată marelui academician (Virgil Zvariște), a notat:” A fost un om de bine. Erudiția afișată și eleganța superioară au fost în primul rând pentru el, faptele sunt pentru ceilalți… Faptele dau cu adevărat valoare și sens erudiției”.
Academicianul Răzvan Theodorescu, născut la Lespezi – jud. Iași la 22 mai 1939, s-a stins din viață ieri, 6 februarie la București, părăsindu-ne unul din cei mai străluciți istorici de artă români. ”Contează mult distanţa de oameni. Când ajungi să îi cunoşti, percepţia se mai schimbă….Înţelept, aşezat, avea un soi de măreţie a Ghepardului într-o vreme a schimbărilor rapide şi radicale”, a notat criticul literar Tudorel Urian.
Din tezaurul lăsat de acest mare om de cultură prin cărțile realizate prezentăm două frânturi din conferințele sale! Iar dacă, a fost criticat pentru politica pe care a îmbrățișat-o după 1990, amintim vorbele cronicarului ”Nu sunt vremile subt om, ci bietul om subt vremi”.
Pașii Marii Uniri
Primul act al Marii Uniri a fost realizat, cum bine ştim, de patrioţii din Basarabia trecuţi repede de la ideea autonomiei în cadrul unei noi Rusii revoluţionare la Unirea cu patria mamă. De la Vasile Stroescu şi Pavel Gore, la Onisifor Ghibu şi Ion Inculeţ, de la Pantelimon Halippa şi Daniel Ciugureanu la Constantin Stere – cel care proclama că drumul spre Alba Iulia trece prin Chişinău –, aceştia au fost cei care în martie 1918 au venit să se unească cu o ţară sfâşiată, parţial ocupată, învinsă. Rămâne meritul istoric al acestei generaţii – nu mai puţin cel al lui Alexandru Marghiloman, care a mers în Basarabia în numele naţiunii române spre a consfinţi actul votat de Sfatul Ţării – de a fi realizat primul pas unionist.
Celelalte momente din noiembrie 1918 au fost făcute la Cernăuţi şi în Alba Iulia în condiţii internaţionale absolut noi şi dătătoare de speranţă. Oricum toate cele trei momente ale celui de‑al treilea proiect de ţară sunt profund naţionaliste, ţinând de un naţionalism superior, comparabil celui italian şi celui german din Ottocento. Un nationalism care aşeza firesc şi cuviincios ţara în Europa şi în lume. Era ceea ce avea să scrie în anii interbelici Nicolae Iorga, unul dintre făuritorii de seamă ai Unirii celei Mari: „Pentru orice ţară şi orice neam sunt anumite mari probleme de care atârnă dreptul şi viitorul lor. Astfel vechimea locuinţii neamului în patrie, dovedirea unor însuşiri mai înalte, rolul pe care îl joacă în omenirea întreagă”. Se făcea auzit tot pe atunci ecoul cuvintelor istoricului naţional, prin alt om de stat puţin mai tânăr, dar cu o reputaţie internaţională de prim rang, diplomatul Nicolae Titulescu, pe care nicio minte lucidă nu‑l poate acuza de xenofobie: „Omenirea nu mă interesează, dacă România nu‑şi găseşte locul în sânul ei”. Făuritorii principali ai ultimului proiect de ţară de acum o sută de ani au dispărut, cei mai mulţi, înainte de ultimul război mondial, iar câţiva, victime ale totalitarismului de diferite nuanţe, au murit ca Iorga, în pădurea de la Strejnic, în 1940, sau în temniţa de la Sighet, ca Maniu, în 1953. Iar şirul de vârste nedemocratice ale României din februarie 1938 până în decembrie 1989 a făcut imposibilă apariţia unor figuri de independentă anvergură statală şi, implicit, a unor proiecte de ţară pe care oamenii politici de duzină, oricât de onorabili, nu le pot concepe şi realiza.
Evident că nu se poate accepta ideea că aderarea României la NATO şi la Uniunea Europeană ar fi fost proiectele noastre de ţară – ştim bine că ele, cu părţile lor bune şi cu cele mai discutabile, au fost comune mai multor naţiuni –, iar unicul demers major care ar fi putut deveni al patrulea proiect românesc, unirea cu Basarabia, prezintă dificultăţi şi subtilităţi de politică internaţională pe care o ţară ca a noastră, cu o politică externă foarte modestă, nu le poate asuma şi gestiona acum.
De 65 de ani – iau ca reper moartea lui Maniu – România nu mai cunoaşte un om de stat, situaţie puţin obişnuită, dar explicabilă prin deceniile precomuniste, comuniste şi postcomuniste. La prăznuirea unui veac de la consumarea ultimului proiect de ţară oamenii politici români – dintre care niciunul nu poate pretinde statura de om de stat – au măcar datoria de a reflecta la acest trecut şi de a învăţa ceva din el.
Întrebat de Ionuț Vulpescu, fost Ministru al Culturii în anii 2014 – 2017, ”Care e Victoria morală a poporului român?”, academicianul Răzvan Theodorescu a răspuns: ”Victoria morală este a celor doi eroi pe care eu îi iubesc: Nicolae Bălcescu, gânditorul utopic, şi Alexandru Ioan Cuza, realizatorul pragmatic. Marea victorie morală a fost generaţia admirabilă şi de neconfundat care a făcut Unirea şi independenţa: Kogălniceanu, Ghica, Brătianu şi ceilalţi. O victorie morală a fost existenţa întreagă a lui Nicolae Iorga. Pentru că îl amintesc pe Iorga, trebuie să spun un lucru care se leagă oarecum de spiritul de turmă despre care vorbeam. Naţiunea română – cei care ne ascultă pot să nu fie de acord cu mine, ceea ce este bine, în virtutea spiritului de polemică – stă pe umerii a trei uriaşi: poetul naţional, istoricul naţional şi dramaturgul naţional. Cum a sfârşit poetul naţional Eminescu, o ştim. Se poate să fi fost lovit înainte de moarte. Cum a murit istoricul naţional Nicolae Iorga o ştie toată lumea – într‑o pădure din Prahova, i s‑a găsit trupul acoperit de zăpadă. Dramaturgul naţional Ion Luca Caragiale, a plecat de scârbă la Berlin şi nu s‑a mai întors. Noi astăzi îi celebrăm cu fast, dar să ne gândim la cum i‑au înconjurat românii pe aceşti mari români, omorâţi sau alungaţi.”