Azi, zice – se că sărbătorim Ziua internațională a fericirii ! Și cineva se întreabă: ”Ce este fericirea?!?”, găsind și un răspuns – ” Fericirea este ca un fluture… Dacă alergăm după el, ne scapă printre degete… Dacă așteptăm însă în liniște… Ar putea să se așeze pe umărul nostru…” Și conchide această interlocutoare:” Nu știu fericire mai mare decât aceea de a da câte puțin din bucuria ta și celor din jur!”

  Apoi, dragilor – cum se vorbește prin Ardeal! – nici eu nu știu pe nimeni din Onești, ca George  Augustin Știrbăț, care  să fi dat –prin tot ce a făcut și continuă să facă!-  mai multă fericire celor din jurul său! No, tocmai i-am luat un interviu (ce va apare în  patru  părți) – dar important este ”Să găsiți fericirea și să o dați mai departe!”

 

INTERVIU  CU   INTERPRETUL   ONEȘTEAN  GEORGE   AUGUSTIN  ȘTIRBĂȚ

PARTEA   ÎNTÂIA

– George, te-ai născut la Târgu Trotuș… Ce îți amintește de copilărie, cum au fost anii tinereții, petrecuți pe meleagurile trotușene?

–  Sunt născut la Maternitatea Tg Ocna, din tată trotușan și mamă viișoreancă! Și crescut în Onești, de la 2-3 ani, când ai mei au primit locuință, până am ales să mă retrag din nou pe meleaguri trotușene, la 33 de ani, după ce am colindat prin lume și mi-am găsit liniștea, întemeindu-mi familia la care visasem. Dar ați intuit cumva bine! Deși școala am urmat-o in oras, amintirile cele mai pregnante ale copilăriei sunt tot din mediul rural, vacanțele în majoritatea lor preferându-le la bunici. Erau aproape și, deși cu mulți prieteni în oras, verișorii de care eram și încă sunt apropiat trăiau la Tg Trotuș, Viișoara, iar acea libertate pe care mereu am căutat-o și de care m-am bucurat o viață întreagă, tot acolo am găsit-o. Dar țin minte și perioada în care am crescut cu cheia la gât, părinții având slujbe pe platforma petrochimică, ce a născut și ținut orașul acesta viu atâta vreme…

– Ai declarat :”cânt de când mă știu!” Adică…

– Pe la 7 ani tata a achiziționat un casetofon cu funcție de înregistrare. Japonez! ”Am devorat” prima casetă, a idolului copilăriei și tinereții mele, Benone Sinulescu! Am învățat-o pe de rost în câteva zile! Și pe “Blanc”-ul de la sfârșitul fiecărei părți…generos spațiu…am făcut primele mele înregistrări, când am descoperit butonul roșu și  ce însemna “record”…

– Deci, îndrăgindu-l pe Benone Sinulescu, interpretul frumosului cântec popular ”Vin mândruță, vin pe potecuță”!

– Revenind… Cumva am reușit să plec în vacanța de vară, după clasa întâi, în tabără la mare! La Năvodari! De regulă nu se acceptau copii din ciclul primar. Erau extrem de puțini, se considera că e primejdios și profesorii însoțitori se temeau să își asume responsabilitatea asta…apă, valuri, curenți. Pe aștia mici ne numărai pe o mână într-o serie. În tabere se făceau concursuri! De cântat, recitat…din astea. Am câștigat un asemenea concurs acolo, la Năvodari. În acea serie a taberei! Acolo am descoperit și muzicuța! De la un copil mult mai mare care deja cânta, am deprins bazele acestui  instrument. Am stat două  săptămâni! Când am  plecat acasă, deja cântam mai bine la muzicuța lui. Am sfârșit prin a cumpăra acest instrument… Și a mă antrena zilnic. Nu mă spuneți lui Marcian că v-am spus asta! Ca o paranteză…sau acoladă … Am copilărit împreună cu Marcian Petrescu! Este considerat  acum  cel mai bun muzicuțist din România! M-a rugat să il învăț să cânte, mai ales după 20 de ani. Eu cântam cu chitara prin parc. Abia mă apucasem… El era pasionat de blues, știa tot despre gen, zicea ca vrea să învețe chitara. Eu știam, ca și acum, câteva acorduri…doar cât să imi susțin vocea. Nu mă simțeam în măsuaă să învăț pe cineva. Atunci și-a amintit că eu cântam de copil la muzicută. M-a intrebat: Nici la muzicuță? Că e mai ușor… Ce să zic, nu cred că e așa ușor. Eu cânt instinctual. Mai târziu am aflat câ pot sî predau chitara începătorilor. Am facut-o. Muzicuță nu am învățat pe nimeni. Marcian a ajuns la standarde de elită pe instrumentul ăsta. A găsit singur drumul!  Închid acolada!

-„Paranteză  dreaptă!” Ce a urmat?

– Când eram în clasa a doua, profesorii însoțitori deja știau de veleitățile mele “artistice”, am participat la serbările școlare, m-a remarcat doamna profesoara Cunțan, care, un an mai târziu, avea să riște să încropească un taraf din elevii Școlii generale 7, care a devenit curând o subdivizie a Orchestrei Doina Trotusului, care activa la Casa de Cultură. Participam la toate evenimentele găzduite de instituție, si  nu erau puține!

– A fost și întâlnirea cu domnul profesor Eugen Bertea…

–  Deja în ciclul gimnazial eram invitat și alături de orchestra mare Doina Trotușului. Începusem să mă alătur în turneele scurte din țară. Domnul Bertea s-a străduit să mă deturneze spre muzica ușoară. A reușit să mă convingă să îl insoțesc o dată la București. Am fost în studioul maestrului Kerestelly, la dumnealui acasă. Trăiam cumva un vis. Maestrul Bertea le lansase deja pe Carmen Rădulescu si Loredana. După vizita aceea ne-am văzut cu Paraschiv Oprea! Cel care conducea Orchestra Televiziunii Române! Ce să spun… Atunci n-a reușit nimeni și nimic să mă deturneze de la folclor spre muzica modernă…

– … A  intervenit și… o mutare…

– În clasa a opta, mutându-mi domiciliul in celălalt capăt al orașului, am schimbat și scoala. De la 7 ani Școala nr. 7, in mod firesc, a opta am făcut-o la Școala 8!  Doamna profesoară de muzică Dungan (mereu am zis că nu e coincidență sonoritatea acestor nume de profesor de muzică: Cunțan – Dungan) m-a încurajat să particip la Festivalul Național  ”Cântarea României”, secțiunea folclor. Am ajuns până in faza finală, Laureat al festivalului la 13 ani, acompaniat de Orchestra ”Plaiurile Bistriței” din Bacău, cu dirijor George Sârbu și cu ritornela dată de vioara legendarului Ion Drăgoi!

-”Ritornela” – o revenire într-o melodie, într-un refren, după fiecare strofă cântată… Și alte participări, alte emoții?

– La ultima ediție a ”Cântării României”, în anul de gratie 1989! Diploma a rămas expusă la Scoala Generală Nr. 8 din Onești!  După revoluție am încercat să o revendic…nu s-a mai găsit… Au scăpat de tot ce era de “tristă amintire” pasămite! Pentru mine, una din cele mai valoroase amintiri…      Interviu realizat de  Ion Moraru 

Comentarii

George  Augustin Știrbăț

Mă înclin adânc! Încă nu sunt convins că meritam acest interviu, dar, dacă am fost solicitat, am răspuns cu drag, cu emoție și cu respect pentru cei ce își vor rupe din timp pentru a-l citi  și a mă cunoaște poate puțin mai mult decât până acum. Vă Mulțumesc!

Adina Mitroiu, Onești

Și ce frumos ați răspuns! Vă felicit și vă mulțumesc! O parte din ce este Ina acum vi se datorează…

George Augustin Știrbăț

Alina Mitroiu, deloc! Poate ca intersectarea noastră pasageră să fi trezit sau să fi catalizat cumva ceea ce era deja acolo, in adâncul sufletului ei frumos și curat. Florile înfloresc pentru că sunt flori, își aleg singure momentul. Că se intâmplă să mai fie câte un factor care să grăbească sau sa întârzie asta…e un amănunt ușor de trecut cu vederea. Ceea ce rămâne e ÎNFLORIREA!

Nicoleta Mașala

Minunat  spus!