Triste meditații…

Triste meditații…

UN   ARTICOL  DE  PROF.  ARISTOTEL    PILIPĂUȚEANU

 

M-au impresionat realmente amintirile împărtășite  în AMPRENTA  DE ONEȘTI de  Anda Vaciu despre trecutul idilic al Casei de Cultură Onești, despre rolul  formator de valori artistice dar și de caractere  al acestei instituții oneștene. Nu sunt un nostalgic, lupt cât mă ajută puterile pentru ameliorarea prezentului. Dar nu  mă  pot sustrage de la triste meditații când trec pe lângă clădirea în care n-am mai intrat de câțiva ani buni. N-am intrat pentru că destinația ei inițială a fost  serios   denaturată. Din focar de cultură a ajuns  magazin de vechituri, cârciumă, școală de șoferi, rampă de lansare pentru artificiile de Anul Nou… Privesc adesea cu durere zidăria crăpată și decolorată, dalele de marmoră sparte, intrările  mari blocate, înlocuite cu o ușiță termopan de o culoare deschisă, urât – contrastantă cu  fondul, un soi de provizorat devenit eternitate.

Pentru mine Casa de Cultură este locul care mi-a produs cea mai mare bucurie când am fost repartizat ca tânăr profesor, în 1970, la o școală generală din Onești. Am  văzut un afiș  al Cenaclului ”George Călinescu” (care pe urmă a luat numele ”Junimea Nouă”) și m-am hotărât, fără prea mare tragere de inimă, să văd ce este vorba. Veneam dintr-un mediu cultural superior, universitatea ieșeană, într-o ”colonie muncitorească” unde, probabil, se făcea poezie cu secera și ciocanul. Am avut o sublimă revelație întâlnind  sus, la etaj, în prima sală din dreapta, pe care scria  ”Tin  Club” niște scriitori veritabili: Constantin Th. Ciobanu,  Gh. Izbășescu, Vasile Buțan, Dan Dumitrescu, Vicențiu Ghioldum, apoi mai tinerii Al. Dumitru, Cornel Galben și chiar o elevă – poetă (pe atunci), Emilia  Boghiu. Mi-au devenit prieteni de-o viață. Cu ei am trăit  zeci de ediții  ale ”Zilelor Culturii Călinesciene”, manifestare de nivel național, unde am avut prilejul  să cunosc îndeaproape  multe, peste o sută, de mari personalități culturale. I-am audiat în această Casă de Cultură din Onești  pe Zaharia Stancu și Mihai Beniuc, Nicolae Breban și Fănuș Neagu, Eugen Simion și Alex. Ștefănescu, Andrei Pleșu și Gabriel Liiceanu, Ana Blandiana și Mircea Dinescu, Ioana Mălăncioiu și Mircea Cărtărescu, pe academicienii Al. Rosetti și Constantin Ciopraga. Pare neverosimil, dar de pe această scenă ni s-a adresat Nichita Stănescu rostind cele mai frumoase versuri în și despre limba română. Ne-a încântat Tudor Gheorghe cu neasemuita lui lăută. Închipuiți-vă în Sala Mică, de conferințe, un prezidiu  format din academicianul  Alexandru Piru, poetul Marin Sorescu, criticul Nicolae Manolescu și  prozatorul D. R. Popescu, președintele Uniunii Scriitorilor din România. În aceeași  Sală Mică am auzit-o la o ședință pe o instructoare de la Comitetul Central al Partidului Comunist Român pronunțând, după decenii de neagră tăcere, cuvintele de aur :”Basarabia este pământ românesc!” În  Biblioteca de la Casa de Cultură  am audiat  minunatele  simfonii oferite de dr. Dorin Speranția, în holul mare am vernisat, cu emoții, expoziția oneșteanului Eremia Grigorescu, evenimente evocate pe site-urile ”Onești Expres” și ”Amprenta de Onești”!

Pe scena Sălii Mari le-am văzut  pe  fetițele Mioara Feraru, Marcela Saftiuc, Carmen Rădulescu, Loredana Groza încercând primele  acorduri din  carieră sub îndrumarea neuitatului profesor Eugen Bertea. Tot aici, la un spectacol, stând la capăt de rând, am putut atinge mâna Angelei Similea, o zeiță pentru generația  noastră. Sau m-a uluit un public în delir la ultimul concert al trupei ”Phoenix”, care a doua zi a și zbughit-o în Occident spre a se reîntrupa. Pe această scenă l-am văzut pe Amza Pellea făcând din piesa ”Nic- Nic”(era să scriu ”nimic”!), o capodoperă de interpretare. Sau pe Florin Piersic demonstrându-ne că  este la fel de talentat pe cât de frumos, în spectacolul cu piesa ”Oameni și șoareci”. Am vizionat împreună cu elevii mei, de la cea mai bună clasă pe care am avut-o ca diriginte (Mihai Rădulescu –medic în SUA,  Klara Băncilă – medic la Spitalul de Chirurgie Plastică din București, Simina Mastacan- prof. univ. la Bacău, Lucian Pralea – judecător, etc) pelicula ”Ion”, ecranizare a  romanului scris de Liviu Rebreanu. Actrița Ioana Crăciunescu, interpreta Anei, ne-a fascinat cu povestea filmului… Pe această scenă s-a reprezentat ”Matca” de Marin Sorescu  în prezența dramaturgului, care a avut apoi un însuflețit schimb de opinii cu publicul. Și câte altele!

Dar astăzi? Când nu putem  înfiripa  nici măcar o revistă literară? Avem o Bibliotecă Municipală, adevărat pol cultural. Dar dacă putem recrea și al doilea pol, la Casa de Cultură, de ce să nu o facem? Ne judecă umbrele trecutului. Ce-ar spune regizorul  Ilie Mitarcă sau carismaticul actor Liviu Gherghel, Ion Cunțan, dirijorul Corului ”Armonia”, membrii Ansamblului ”Doina Trotușului”, dr. Teofil Dragomir, fondatorul ”Bridge – club”-ului, alți lucrători devotați  precum Drug, Ilie Badea, Gil Maximov? Un personaj  despre care  doar am auzit, poreclit ”Papa Ghibilic”, doi directori  ai Casei de Cultură, Candiano Priceputu și Cornel Lupeș, a căror activitate o cunosc foarte bine deoarece le-am fost prieten apropiat, când și-au  făcut bilanțul la încheierea mandatului au avut ce consemna. Teodor Adobricăi, un actor talentat, a ținut o vreme  sus ștacheta  realizărilor anterioare, apoi lucrurile  s-au schimbat… Fiecare primar  are pe lista priorităților, la punctul 3, bunul mers  al culturii. Dar la final de mandat se constată că punctul 3 a devenit ultimul și n-a mai fost atins din lipsă de timp  și de bani. Unul dintre ei  ne-a spus  că nu poate face nimic întrucât instituția de care vorbim ”nu aparține Primăriei ci Sindicatelor!” Ironia era că nici liderii sindicali n-aveau nevoie de ea. Ei se privatizează cu hoteluri, vile, obiective balneare și turistice. Alt primar a promis că va face  câte ceva pe ici, pe colo, mai ales pe afară, o piață publică gen Sibiu sau Focșani cu terase, căsuțe și bărulețe! Am rămas cu aceleași gropi periculoase și aceleași dale  migratoare, o noutate fiind  începerea  lucrărilor de amenajare a  Pieței Casei de Cultură… Aici, în zonă, a fost și un patinoar pustiu, care, sfidând criza energetică  globală, ținea  aprinse toate becurile și strivea cu muzica  bubuitoare nervii locatarilor din zonă…de parcă, în Parcul municipal, ”la rampe” (lângă  scara ce coboară spre lac), n-ar fi fost destul loc!

Dar nu-mi pierd speranța, vorba  poetului Nicolae Labiș:”Fii dârz și luptă,Nicolae!” În fiecare dimineață, sorbindu-mi ceaiul din cana mea preferată, pe care este scris un nume, mă rog:”Tu, care ne faci trotuare frumoase, ne pui conducte  noi de apă, fă Doamne, ceva, cât de puțin și pentru cultura asta  obidită, ajunsă paria  post- revoluționară!”

Comentarii

Andrei  Stamate, Onești
Daa, domnule profesor. Îmi vine să vă îmbrățișez pentru acest articol, dar mă rezum doar la o mulțumire sinceră.
Articolul, este povestea generației mele și a altora (puține) după.
Dau doar un exemplu.
Le povestesc unor tineri, că în Oneștiul nostru, nu exista săptămână să nu fie un spectacol, un act cultural în incinta casei de cultură. Fie teatru, fie operetă, fie Filarmonica din Bacău, fie o trupă (nouă sau consacrată) de rock, spectacol cu mulți soliști de muzică ușoară, etc, etc Toate aceste
” întâmplări ” erau în anii ”70 și ”80.
Când intrai în Casa de cultură, auzeai ca un zumzet de albine. Unii repetau muzica ușoară (auzeai pianul), unii repetau dansurile populare live cu taraful, unii făceau vocalize, etc, etc.
Se auzeau și instrumente de fanfară, uneori.
De 20 de ani, Casa de cultură A ONEȘTENILOR, este un amalgam de spații comerciale, un fel de bazar acoperit, în prosperitatea unor oameni ce nu au nici o legătură cu cultura. Clădirea și spațiile interioare sunt într-o degradare accentuată.
Daniel  Nicolescu, Bacău
La Zilele Călinescu am petrecut o noapte întreagă la hotel Trotuș în compania lui Calistrat Costin, Alexandru Piru și Nicolae Manolescu, cel care a venit cu scriitorii Cenaclului de Luni (Cărtărescu, Magdalena Ghica , Frățilă ș.a.)
Nicolae Tihoc
Parcă se numea casa de cultură a sindicatelor, unde sunt sindicatele? Cine mai e proprietarul?.
Andrei Stamate
Care sindicate ? De unde să vină sindicatele ? Singura organizație sindicală ce funcționează, ce activează în localitate, este Sindicatul Liber din SC DPP Onești. Sunt unele societăți comerciale private, cu un număr important de angajați, care nu-și doresc sindicat.
Nicoleta C. B.
Așa cum orașul arată ca după bombardament (înțeleg, motivele sunt în interesul tuturor) și noi punem băncuțe, pe aceeași „gândire”, se renovează „piața Casei de cultură”, lăsând în mijloc „mortul”. Lăudabil!
Sorina C.
Iar o sa vina garda de mediu… Iar au tăiat copacii!
George  Știrbăț
Daca duce la capăt proiectul…atât pe lângă cât și înăuntru, in clădire, reabilitând instituția…își spală multe păcate! Eu nu mai cred de multă vreme nici in minuni nici in coincidențe! Dar parcă aș îndrăzni să sper…
Distribuie articolul!