UN ARTICOL DE PROF. ARISTOTEL PILIPĂUȚEANU
M-au impresionat realmente amintirile împărtășite în AMPRENTA DE ONEȘTI de Anda Vaciu despre trecutul idilic al Casei de Cultură Onești, despre rolul formator de valori artistice dar și de caractere al acestei instituții oneștene. Nu sunt un nostalgic, lupt cât mă ajută puterile pentru ameliorarea prezentului. Dar nu mă pot sustrage de la triste meditații când trec pe lângă clădirea în care n-am mai intrat de câțiva ani buni. N-am intrat pentru că destinația ei inițială a fost serios denaturată. Din focar de cultură a ajuns magazin de vechituri, cârciumă, școală de șoferi, rampă de lansare pentru artificiile de Anul Nou… Privesc adesea cu durere zidăria crăpată și decolorată, dalele de marmoră sparte, intrările mari blocate, înlocuite cu o ușiță termopan de o culoare deschisă, urât – contrastantă cu fondul, un soi de provizorat devenit eternitate.
Pentru mine Casa de Cultură este locul care mi-a produs cea mai mare bucurie când am fost repartizat ca tânăr profesor, în 1970, la o școală generală din Onești. Am văzut un afiș al Cenaclului ”George Călinescu” (care pe urmă a luat numele ”Junimea Nouă”) și m-am hotărât, fără prea mare tragere de inimă, să văd ce este vorba. Veneam dintr-un mediu cultural superior, universitatea ieșeană, într-o ”colonie muncitorească” unde, probabil, se făcea poezie cu secera și ciocanul. Am avut o sublimă revelație întâlnind sus, la etaj, în prima sală din dreapta, pe care scria ”Tin Club” niște scriitori veritabili: Constantin Th. Ciobanu, Gh. Izbășescu, Vasile Buțan, Dan Dumitrescu, Vicențiu Ghioldum, apoi mai tinerii Al. Dumitru, Cornel Galben și chiar o elevă – poetă (pe atunci), Emilia Boghiu. Mi-au devenit prieteni de-o viață. Cu ei am trăit zeci de ediții ale ”Zilelor Culturii Călinesciene”, manifestare de nivel național, unde am avut prilejul să cunosc îndeaproape multe, peste o sută, de mari personalități culturale. I-am audiat în această Casă de Cultură din Onești pe Zaharia Stancu și Mihai Beniuc, Nicolae Breban și Fănuș Neagu, Eugen Simion și Alex. Ștefănescu, Andrei Pleșu și Gabriel Liiceanu, Ana Blandiana și Mircea Dinescu, Ioana Mălăncioiu și Mircea Cărtărescu, pe academicienii Al. Rosetti și Constantin Ciopraga. Pare neverosimil, dar de pe această scenă ni s-a adresat Nichita Stănescu rostind cele mai frumoase versuri în și despre limba română. Ne-a încântat Tudor Gheorghe cu neasemuita lui lăută. Închipuiți-vă în Sala Mică, de conferințe, un prezidiu format din academicianul Alexandru Piru, poetul Marin Sorescu, criticul Nicolae Manolescu și prozatorul D. R. Popescu, președintele Uniunii Scriitorilor din România. În aceeași Sală Mică am auzit-o la o ședință pe o instructoare de la Comitetul Central al Partidului Comunist Român pronunțând, după decenii de neagră tăcere, cuvintele de aur :”Basarabia este pământ românesc!” În Biblioteca de la Casa de Cultură am audiat minunatele simfonii oferite de dr. Dorin Speranția, în holul mare am vernisat, cu emoții, expoziția oneșteanului Eremia Grigorescu, evenimente evocate pe site-urile ”Onești Expres” și ”Amprenta de Onești”!
Pe scena Sălii Mari le-am văzut pe fetițele Mioara Feraru, Marcela Saftiuc, Carmen Rădulescu, Loredana Groza încercând primele acorduri din carieră sub îndrumarea neuitatului profesor Eugen Bertea. Tot aici, la un spectacol, stând la capăt de rând, am putut atinge mâna Angelei Similea, o zeiță pentru generația noastră. Sau m-a uluit un public în delir la ultimul concert al trupei ”Phoenix”, care a doua zi a și zbughit-o în Occident spre a se reîntrupa. Pe această scenă l-am văzut pe Amza Pellea făcând din piesa ”Nic- Nic”(era să scriu ”nimic”!), o capodoperă de interpretare. Sau pe Florin Piersic demonstrându-ne că este la fel de talentat pe cât de frumos, în spectacolul cu piesa ”Oameni și șoareci”. Am vizionat împreună cu elevii mei, de la cea mai bună clasă pe care am avut-o ca diriginte (Mihai Rădulescu –medic în SUA, Klara Băncilă – medic la Spitalul de Chirurgie Plastică din București, Simina Mastacan- prof. univ. la Bacău, Lucian Pralea – judecător, etc) pelicula ”Ion”, ecranizare a romanului scris de Liviu Rebreanu. Actrița Ioana Crăciunescu, interpreta Anei, ne-a fascinat cu povestea filmului… Pe această scenă s-a reprezentat ”Matca” de Marin Sorescu în prezența dramaturgului, care a avut apoi un însuflețit schimb de opinii cu publicul. Și câte altele!
Dar astăzi? Când nu putem înfiripa nici măcar o revistă literară? Avem o Bibliotecă Municipală, adevărat pol cultural. Dar dacă putem recrea și al doilea pol, la Casa de Cultură, de ce să nu o facem? Ne judecă umbrele trecutului. Ce-ar spune regizorul Ilie Mitarcă sau carismaticul actor Liviu Gherghel, Ion Cunțan, dirijorul Corului ”Armonia”, membrii Ansamblului ”Doina Trotușului”, dr. Teofil Dragomir, fondatorul ”Bridge – club”-ului, alți lucrători devotați precum Drug, Ilie Badea, Gil Maximov? Un personaj despre care doar am auzit, poreclit ”Papa Ghibilic”, doi directori ai Casei de Cultură, Candiano Priceputu și Cornel Lupeș, a căror activitate o cunosc foarte bine deoarece le-am fost prieten apropiat, când și-au făcut bilanțul la încheierea mandatului au avut ce consemna. Teodor Adobricăi, un actor talentat, a ținut o vreme sus ștacheta realizărilor anterioare, apoi lucrurile s-au schimbat… Fiecare primar are pe lista priorităților, la punctul 3, bunul mers al culturii. Dar la final de mandat se constată că punctul 3 a devenit ultimul și n-a mai fost atins din lipsă de timp și de bani. Unul dintre ei ne-a spus că nu poate face nimic întrucât instituția de care vorbim ”nu aparține Primăriei ci Sindicatelor!” Ironia era că nici liderii sindicali n-aveau nevoie de ea. Ei se privatizează cu hoteluri, vile, obiective balneare și turistice. Alt primar a promis că va face câte ceva pe ici, pe colo, mai ales pe afară, o piață publică gen Sibiu sau Focșani cu terase, căsuțe și bărulețe! Am rămas cu aceleași gropi periculoase și aceleași dale migratoare, o noutate fiind începerea lucrărilor de amenajare a Pieței Casei de Cultură… Aici, în zonă, a fost și un patinoar pustiu, care, sfidând criza energetică globală, ținea aprinse toate becurile și strivea cu muzica bubuitoare nervii locatarilor din zonă…de parcă, în Parcul municipal, ”la rampe” (lângă scara ce coboară spre lac), n-ar fi fost destul loc!
Dar nu-mi pierd speranța, vorba poetului Nicolae Labiș:”Fii dârz și luptă,Nicolae!” În fiecare dimineață, sorbindu-mi ceaiul din cana mea preferată, pe care este scris un nume, mă rog:”Tu, care ne faci trotuare frumoase, ne pui conducte noi de apă, fă Doamne, ceva, cât de puțin și pentru cultura asta obidită, ajunsă paria post- revoluționară!”
Comentarii