Și fiindcă nu vreau să uit nici gloanțele din 1989, nici strigătul studenților din Piața Universității,  mi-am propus de vineri 9 iunie să scriu despre Autostrada Demnității. Prinsă cu renovarea, și in cacealmaua știrilor, mesajelor ingrijorătoare, revoltătoare din diverse grupuri de pe Fb, sau Watt-ap, a trecut febra zilei de neuitat, 9 iunie, dar o am în suflet și trebuie să o impărtășesc.

Am pornit pe 22 mai în această grevă, fără să fiu pătrunsă de mari speranțe. A fost un moment, când grijile mele de mamă singură, prinsă în atâtea dificultăți financiare, m-au făcut la un moment să renunț. Nu a fost ușoară lupta cu mine însămi, dar principiile mele au fost deasupra problemelor. Căci dacă aș fi venit la școală, o doamnă de serviciu aflată în grevă, ar fi trebuit să facă curat după mine, ori asta era peste poate. Demnitatea mea de om nu putea accepta asta. La întrebarea cine vrea să meargă la București, eu am răspuns ,,Eu aș merge,, . M-am framântat toată ziua de joi, dacă se merită, dacă nu mă va durea capul, dacă voi rezista …dacă….Dar cum călătorului îi stă bine cu drumul, mi-am pregătit bocancii cu talpă groasă, cafeaua, pastilele, eșarfele, căci mă ucide curentul, șapca, pălăriuța, apa. M-am trezit pe la  ora trei, și pe la patru jumate, ușor-ușor am pornit spre gară. Am ajuns prima, dar încet, încet  au venit și ceilalți. M-am bucurat mult să ii revăd, fie că erau vechi prieteni, fie colegi de pe la școlile unde am predat.

Se întrezărea o zi senină. Atmosfera era prietenoasă, calmă. Se simțea tinerețea, bucuria și speranța. Nici nu știu când am ajuns. Ne-am luat vestele cu FSLI Bacău, m-am simțit mândră că sunt acolo cu atâția oameni frumoși.

Autocarele ne-au lăsat la locul potrivit, iar după ce băieții au început să bată dobele, cu atâta talent, adrenalina mea a început să se activeze. Grupul nostru era vesel, hotarât, fluiere, vuvuzele, pancarde. Continuu soseau autocare. Era cam ora zece jumate. Nu prea realizam unde sunt și ce simt, dar deodată mi-au dat lacrimile. Oamenii, copiii, bătrânii stăteau pe marginea aleii și ne aplaudau. Ne încurajau! Dana Petcu avea și ea lacrimi. Demonstra că noi, profesorii, însemnam ceva pentru societate. De atâta timp sufeream de ignoranță, aroganța, tupeul și prostia multora. Sunt sensibilă și pun la suflet, îmi pasă și vreau să mă implic. Am ajuns pe la 11, în Piața din fața Guvernului. Liga Studenților din România erau si ei acolo. Râuri, mulțime de oameni, se adunau in piață. Cineva purta o cruce a României educate. Toți cei din Vrancea, aveau lozinci inspirate, profund adevărate. Începuse să se încălzească. Aveam tot mai puțin spațiu în jurul nostru. Tobele băieților atrăgeau pe toată lumea. Ne zâmbeam, ne încurajam, speram cu toții în ceva sau cineva. Nu ne știam, dar parcă eram aceeași. Aceleași probleme cu elevii la clase, cu părinții, cu respectul pe care ni-l acordă societatea. Despre politic, nu  se vorbea decât obsedant, despre firimiturile oferite. Nemulțumirea și durerea și-o striga fiecare țipănd, urlând în fluiere, la o clasă politică ce a dus România în tristețe, o țară fără copiii ei, o țară în care hoția, minciuna, trădarea, interesul personal, prostia, tupeul, caterinca, trivialitatea, au ajuns valorile care sunt promovate.

Se făcuse amiază. Erau deja mai bine de două ore de când stăteam în picioare. Se încălzea tot mai mult. Nu toate doamnele aveau pălării albe de soare. Nu înțelegea nimeni de ce nu plecăm. Se zvonea că autocarul celor de la Hunedoara sau Mureș rămăsese în pană. Mă întrebam unde sunt oare liderii, era vacarm, nu avea cine să îți răspundă. Nu mi-era nici sete… Îmi impusesem să pot, și  să rezist. Simțim cum platoul se umple de o mulțime infinită. Pare că mulțimea se pune în mișcare, dar facem doar zece pași. Oare ce așteptăm? Trece de ora unu, când coloana se pune în mișcare. Simțeam că vreau să îmi arunc bocancii din picioare…Pornim! Ușor, calm, fără îmbrâncituri. Eu nu știam pe unde vom merge, dar nici nu mă interesa. Jandarmi tineri, ne priveau nedumeriți. Părea că asistă la o farsă văzând așa mulțime cuminte. Nimeni nu înjura, doar fluiere și vuvuzele. De la balcoane, unii ne fluturau steaguri, îi salutam cu emoție și mândrie. O mamă cu doi copii de mână, cu ochii in lacrimi, ne salută și face o plecăciune. Îmi vine să o iau în brațe , dar nu putem ieși din coloană. Durerile, lipsurile, umilințele îndurate și ținute acolo, sec, în gât atâta timp erup. Strig din toată ființa mea, Demnitate!  Mulțimea strigă într-un glas Demnitate! Ajungem pe un pod. Impunător, maiestos. Nu cunosc Bucureștiul. Dana Petcu îmi spune ca e podul Basarab. Reporterii televiziunilor trec pe lângă noi. Nu îi interesăm. Nu ne întreabă, pare că știu toate răspunsurile. Îmi provocă furie, dar nu am timp să reflectez. Reușesc să mă urc pe o bordură, iar ceea ce văd, întrece orice închipuire… fluviu de alb și galben, fluturii speranței, colegii mei, într-un număr fără număr. Întorc toți capul și zâmbind rostesc ,,nu se vede capătul”! O forță cosmică îi cuprinde. Se aude în vacarmul infernal ,,Nu cedăm! Nu plecăm!” Cum să iți definești ce simți? Emoție, măreție, grandoare,  nu sunt cuvinte. Coborâm podul. Nu mai suntem oameni, ci eroi! E atâta mulțime care se mișcă ordonat, liniștit. Nu îmi vine să cred, asist și trăiesc un moment istoric. Plâng și îmi amintesc de decembrie 89. La Iași, apoi în București, plâng speranțele mele năruite, călcate în picioare de o clasă politică, una  care și-a bătut joc de generația mea în blugi, și de atâtea generații, care au ales drumul străinătății. De ce au murit tinerii atunci? Simt că toți cei de aici vor să dea României demnitatea pierdută, furată mișelește de toți cei ce s-au perindat la putere fie de dreapta, fie de stânga. Un urlet îmi umple sufletul, aș vrea să le spun tuturor, suntem o forță, hai să aderăm la un partid al nostru și să oferim României, o alternativă de salvare la alegerile din 2024. Apar  autocarele. Le număr . Ajung la 49, când văd agitație mai mare, a jandarmilor. E Cotroceni! Am ajuns. E cald, foarte cald. Nu mai avem apă, sau ea e clocită. O împărțim. Îmi amintesc de colegii mei, trebuie să le spun ce am făcut. Datele mobile nu se încarcă. Îmi vine să arunc telefonul. O doamnă din Buzău, îmi spune că mă filmează . Mă enervez, auzi nu ar putea să mă intrebe ce nemulțumiri am, de ce fac grevă. Vine cineva cu un microfon. Voi fi coerentă, logică, mă întreb. Dar se oprește la doamna din Buzău. Nu se aude ce spune, dar sunt sigură că își spune nemulțumirea. Unde e președintele României? De ce nu vine președintele? Aflu că e plecat la Neptun! DOAMNEEE! Cum poți tu profesor, om, președinte să pleci stiind că vor veni 200000 de oameni, colegi? Mi-amintesc de clipa în care i-am strâns mâna și i-am spus că noi profesorii, credem in el. Oare e Om?? Mi-e greață! Amețesc. De dezgust și de furie. Mă așez pe o bordură. Încerc să trimit poze și filmulețe colegilor. Pare că nu se încarcă. Aud deodată, Bacăul ! E aproape 16. Nu mai iese nimeni, nu țipă nimeni.

Mulțimea se imprăștie în aceeasi cumințenie uluitoare.Mă intreb, de ce am venit? Nu am aflat nimic. Aflu de la cei care au putut accesa netul, că s-a negociat un 45 la sută  în ianuarie și un cadou, ințeleg eu de ziua noastră, a educației, la 5 octombrie. Nimeni nu a mâncat! Nu e nici un gunoi în urmă. La coșuri sunt doar bidoane de apă, așezate frumos. Sunt atât de mândră de voi! Ionuț  Turturică nu e prea încântat. Mergem la autocare. Nu sunt ale noastre. Mergem…Dâmbovița curge agale. Reiau numărătoarea autocarelor. 79. Atât mi-au dat mie, dar poate nu le-am numărat și văzut pe toate. Fumul țigarii cred că ajută la calmare.Cred că ar fi bună o țigară acum, dar nu fumez. Nu poți realiza ce ai trăit și simțit. E trecut de cinci, urcăm în autocar. Merge netul si citim postarea lui Radu Vancu ,,Autostrada Demnității”. Imaginea cu Podul Demnității redate, intră în istorie. Iar eu, am făcut parte din ea. Postez numărul de pași, 14875…wau, sunt mândră de mine, am putut merge, am rezistat, am trăit, am retrăit ceva ce pierdusem. Respectul și Demnitatea. Simțim că am câștigat ceva ce pierduse și România. Onoarea, Curajul și Demnitatea. Am reușit să arătăm țării și lumii că suntem modele, pentru copiii lor și pentru societate.

Citim ofertele propuse de guvern. Firimituri . Tinerii dezbat, întreabă, speră. Unii sunt îndurerați aflând de presiunile și șantajul cu care sunt obligați unii colegi să iasă din grevă. Se fac și se desfac scenarii. Abia la Urziceni oprește autocarul. De la ora 10 până la 19, nu a fost nimeni la toaletă. Omul e cu adevărat o mare minune a naturii. E de fapt al lui Dumnezeu, că de acolo vine iubirea, credința, determinarea.

Mă sună  fiica mea, Iris. Îmi spune că ,,sunt mândră de mami meu. Cu profesori ca tine, copiii României au o șansă la o educație spre valori și onestitate”. Primesc mesaje de apreciere și de la colegi.

E târziu. Am ajuns la Onești. Mulțumesc lui Dumnezeu pentru aceasta zi.

Azi e deja duminică. Istoria s-a scris….ieri! Se fac acte, ordine, e un iluzionist josnic, care ne amețește, ne prostește, ne amăgește. Ne dă banii, din cei luați din perioada de grevă.

Mâine? Sper să nu fi fost in zadar Autostrada Demnității. Căci cât trăiesc trebuie să sper.  Articol realizat de prof.  Margareta  Gabriela Pamfile, Onești

”Să nu lăsăm România educată singură. Când am lăsat-o singură cu un președinte, aproape c-a distrus-o. Să ne adăugăm fiecare (părinte, elev, profesor) milimetrul nostru de demnitate. Până când autostrada asta a demnității va înconjura toată România. E singura noastră șansă!”   Radu  Vancu – Autostrada  Demnității  .