Având o evoluţie poetică uneori surprinzătoare prin puterea de a se înnoi sub impactul evenimentelor, Jebeleanu se remarcă de la începutul şi până la sfârşitul carierei sale artistice prin conştiinţă civică, reacţionând prompt, fie că scrie articol de ziar, fie că face poezie. Obsesia sa fundamentală este uitarea, marele păcat al omului, care face inutilă experienţa istorică. De aceea, preocuparea esenţială a poetului ar trebui să fie întreţinerea memoriei, fixată în forma ei cea mai sesizantă – arta, chiar dacă uneori aceasta nu produce decât o înşirare de „schiloade stanţe”: „Singurul meu bun e memoria, / o memorie de optsprezece carate, / […] N-am să uit niciodată nimic…” Reamintindu-şi secvenţe aspre şi dureroase din adolescenţa sa şi a prietenilor săi, vârstă aşezată sub semnul privaţiunilor, se închipuie martor şi „crunt orator al veacului de zgură”: „Vieţi risipite, vă păstrez cenuşa / Fierbinte-n pumnii mei ca într-o vatră” (Ceea ce nu se uită, datată martie-august 1944). Prima etapă a poeziei lui Jebeleanu se resimţise de influenţe multiple, de la medievalismul gotic al lui Rilke (din care pe atunci traducea), transplantat în atmosfera şi arhitectura braşoveană, la ermetismul barbian, de la sentimentalismul epocii la un umanism generos. Acutizat de experienţa războiului, în anii ’50 lirismul său cade sub „comanda” social-politicului şi a modei epicului „de largă respiraţie”, Jebeleanu compunând pe lângă poezii agitatorice „pentru pace şi o viaţă mai bună”, şi ample poeme narative, în fond versificări prozaice despre N. Bălcescu sau despre satul lui Al. Sahia.

Rareori se poate găsi aici fiorul liric, cum se întâmplă după vizitarea muzeului dintr-un sat distrus de nazişti – Lidice. Asemenea mai vârstnicului G. Călinescu, care schimbase lira clasică cu un „fluier simplu”, Jebeleanu renunţă la flautul care „scotea din ochii lumii doar lacrimi mute” şi „fremăta de cânturi de nimeni pricepute” şi, precum gorkianul Danko, îşi smulge din piept „ghiocul de rubin” pentru a „urni oştirile în urmă-mi” (Cântecul). Este semnificativ că poetul însuşi, în ediţia definitivă a operei sale, a renunţat la producţia poetică a acestei perioade. Şi totuşi, chiar şi acum, când recurge la alegorie, el găseşte metafore de oarecare forţă. Căci Jebeleanu are capacitatea de a desluşi sensul istoriei sub imaginea tremurătoare a întâmplării obişnuite şi de a urma drumul raţiunii către adevăr.      Articol publicat în ”Melidonium”-  Revistă de cultură arte tradiţii credinţă istorie educaţie,  fondată în  2011