Trăia odată demult, tare demult, la marginea unei păduri într-un bordei dărăpănat, o babă, mare descântătoare și tămăduitoare, pe nume Floarea. Se spune despre baba asta c-a fost tare frumoasă și vrednică în tinerețile ei. Așa era de frumoasă și de mândră, că despre frumusețea și vrednicia ei au auzit și Cele femei, Ele Sânziene. Ele s-au adunat atunci și au tras la sorți ca Floarea să fie Drăgaică în acel an. După cum e datina, fiecare fată care joacă Drăgaica, trebuie să jure că nu va intra în Horă, adică nu se va mărita, decât după trei ani, după ce-a jucat Drăgaica.
A jurat și Floarea noastră, dar n-a știut pentru ce jură sărmana de ea. Într-una din zile, s-a aflat singurică într-o poieniță, ca să culeagă niscaiva buruieni pentru leac și, cum culegea ea acolo la buruieni, numai c-aude doinind dintr-un fluier. „Oare cine-o fi sufletu-aceala, care zice așa cu foc din fluier?”, se gândi ea. Ș-o-mpinge păcatul să meargă ca să vadă. Și cum pândea ea așa, pe după copaci, ce-i văzură ochii? Sus, pe culmea dealului, o turmă de mioare pășteau domol, iar lângă turmă cine credeți că era? Un fecior spătos și înalt ca un brad, cu părul negru ca pana corbului, de ziceai că-i însuși Făt-Frumos și nimeni altul. Biata fată, în loc să fugă de-acolo cât o țineau picioarele, o pune holera să s-apropie mai tare de flăcău să-l vadă mai de-aproape și să-l ascute cum cântă. Azi așa, mâine tot la fel, până într-o zi când, bag seamă c-a simțit-o.
Și ce-i veni-n gând lui Petrișor? Ia să cânte el mai încetișor, doar, doar s-a apropia mai tare de el pândarul. Cânta, dar ochii îi stăteau geană pe copaci, cum stă un erete pe pradă. Și cum sta el așa, numai ce-o vede după un tufar de molid. Cum o zări, zvârli fluierul și după ea. N-apucă săraca să facă doi pași, c-o prinde direct de mijloc și-o ridică deasupra capului. S-a zbătut biata de ea cât a putut, ca să scape din mâinile lui, dar de unde să poată scăpa, c-o ținea așa de bine strâns în brațe, de ziceai că-i ferecată cu lanțuri. Numai capul putea să-l miște. Nu știu cum s-a făcut, cum s-a-ntâmplat, c-a apucat Petrișor să-i vadă ochii. Dar ce ochi blânzi și umezi ?! Ca de căprioară! N-a mai rezistat și i-a furat o sărutare. Atât i-a trebuit bietei Floarea, c-a și-nceput a simți sângele fierbinte în dânsa, și unde nu s-a smucit odată cu putere din mâinile lui și dus-a fost. Degeaba a cântat Petrișor din fluier fel și fel de cântări, că Floarea n-a mai apărut. După ce a reușit să scape din mâinile lui Petrișor, s-a retras în inima pădurii, și-a stat acolo și n-a mai ieșit nici la cules de buruieni, nici la adunat de vreascuri pentru foc până nu s-a împlinit anii de jurământ.
Când s-au împlinit anii, s-a primenit ea cu haine noi și-a plecat înspre satul din apropierea muntelui, cu gândul să-l caute pe Petrișor. Vedeți voi, și ei i-a căzut la suflet Petrișor așa de tare, încât pe el l-a ales ea să-i fie tovarâș de horă și nimeni altul. Și cum mergea ea așa și s-apropia de sat, de ce s-apropia mai tare, de ce simțea că parcă-i secătuiesc puterile iar inima i-o lua la galop. Stătu ea atunci ca să vadă ce-o fi cu dânsa și numai de-odată vede alai mare de nuntă. În fața alaiului, Petrișor călare pe-un calb alb, îmbracat în straie de mire. Sărmana, Floarea! Ca săgetată din toate părțile s-a simțit. Dar vedeți voi, cât a stat ea retrasă în inima pădurii, a căpătat altfel de puteri și nu mai era ca atunci când o sărutase Petrișor. A oftat odată cu putere, și-a tras sufletul și-a zis: „Sfântă Maică Precistă, dacă asta-i hotărârea ta, atunci eu în horă în veci nu voi juca!”. Autoare text Carmen Elena Constantinescu.