Venerabilul profesor Constantin Comăneci din Cașin este autorul unei incitante cărți biografice, care a văzut lumina tiparului la Editura Varuna din Pitești. Aceasta se numește ”Scurtă autobiografie din scurtă memorie” și dacă am interpreta titlul ales de acest profesor care a contribuit sufletește la ridicarea multor generații de elevi de pe plaiurile Cașinului, am observa faptul că despre multe lucruri se vorbește ”scurt și la obiect”, fapt ce l-a caracterizat toată viața pe domnul profesor. Cu un motto parafrazat după poezia ”Testament” din creația lui Ienăchiță Văcărescu (”Urmașilor mei, cășuneni, / Las vouă, după mine . / Fiți buni, înțelepți și drepți / Pentru voi și cel ce vine”), din primele pagini avem bucuria de a ne înflăcăra de mândria cășunenilor, citind: ”Sunt născut în comuna Cașin, județul Bacău, la fel ca părinții, bunicii și străbunii mei. Prin însăși numele localității, Cașin, descoperim cășunenii de la originea lor, cu obiceiurile specifice : crescător de oi, baci pricepuți, gospodari neîntrecuți, ajunși pe aceste meleaguri, venind din ținuturile Dragoslavei și Rucărului”. Este punctat faptul că ”în preajma Prim ului Război Mondial, pe lângă creșterea animalelor, au început să practice și cărăușia – un fel de negoț, luând marfa dintr-o zonă și vânzând-o în altă zonă… Devenind mai pricepuți, au început să facă negoț cu cereale: luau cartofi din Transilvania și făceau schimb cu cereale din zonele de șes: Vrancea, Galați, Brăila, Vaslui”.
După prezentarea comunei Cașin, autorul face o întoarcere în timp pentru a argumenta un lucru:” cărăușia a fost o îndeletnicire periculoasă”, fiindu-ne povestite câteva întâmplări prin ochii copilului de 12 ani. Ceea ce cucerește pe oricare cititor al acestei cărți este faptul că la fiecare pagină îl întâlnim pe profesorul Constantin Comăneci ”ca fiu al satului, îndrăgostit de locurile natale”, ce și-a adus din plin contribuția la dezvoltarea comunei Cașin. Totul este privit profund, începând chiar în familia sa (”Bunica mea nu a dus o viață ușoară… cei 5 copii și problemele gospodăriei, au obosit-o”; ”Sora mea – Florica- are un suflet larg, dar este veșnic nemulțumită… Este surprinsă că lumea nu-i împărtășește convingerile”). Anii de școală ai autorului cărții sunt și anii când războiul a ajuns pe aceste meleaguri: ”eram în clasa a III a, armata română se retrage în dezordine… Drumul spre Haloș se înfundase, fiind blocat de autovehicule militare. Șoseaua nu se putea folosi” .
După trecerea anilor de război din cartea profesorului Comănici (cum a fost înscris în catalogul din clasa a întâia de liceu de la Târgu Ocna), aflăm de vestirea ”unei reforme monetare” (în 1946 – 1947), apoi de condițiile în care a urmat la Iași anul II de liceu: ”Eram foarte mândru de uniforma școlară (pantaloni cu vipușcă, haină albastră, chipiu cu cozoroc și șnur galben)… Școala fusese bombardată și, cea mai mare parte, erau doar ruine, peste care domneau ciorile. Ca de altfel, în tot orașul Iași”. Dar 1947 a fost ”un an de prigoană politică, când foarte mulți tineri, studenți sau elevi din clasele terminale, au fost arestați. Anii de școală au fost grei și anevoioși în condițiile în care a avut loc o reformă a învățământului și a vieții grele din acele timpuri.
Iubind învățătura și făcând diferența ”dintre a fi elev și a fi cioban”, îl găsim pe Constantin Comănici din nou la Onești, ”în gazdă la fratele tatei și soția acestuia, o bucătăreasă desăvârșită. Împreună cu Călin Hilohi din Buciumi…am băgat pisica în rola încinsă, lăsând-o să se coacă”!
Din anul 1954, după ce a urmat Școala Pedagogică din Bacău, îl întâlnim pe învățătorul calificat, paginile cărții oferindu-ne posibilitatea de a urmări alte și alte evenimente ale acelor timpuri: în 1952 ”a fost pentru ultima dată iarmaroc în Cașin”), moartea lui Stalin în 1953 și altele..
Vorbind despre colegi și profesori, iată un simplu portret:”Domnul profesor Leahu Emil era un tânăr absolvent, apropiat de vârsta noastră, un bărbat elegant, îngrijit și foarte frumos, cu o mustăcioară care îi lumina chipul… L-am avut ca model de comportament, ne-a învățat multe despre comportarea în societate, ca tânăr. Ne-a învățat chiar și cum să mergem pe stradă, pe ce parte merg băieții și pe ce parte merg fetele… L-am considerat un exemplu și m-am străduit să-i semăn”.
Cu dorința de a ajunge învățător la Cașin și de a nu mai depinde financiar de părinți, autorul cărții consideră că ”a ales lozul greșit”, fiind nevoit să activeze la Școala de patru clase din satul Scutaru, apoi la Școala Ciortea (Brătila), pentru ca apoi să satisfacă stagiul militar, fiind repartizat la Hunedoara. ”În viață trebuie să fii corect, drept și să iubești oamenii, să le înțelegi păsurile și să-i ajuți când au nevoie ”- a fost crezul său de atunci dar și după aceea.
Reîntors la Onești și intrând în activitatea didactică, la începutul lunii septembrie 1958 la Secția de învățământ Târgu Ocna, profesorul Comănici a cunoscut ”o tânără, nu urâtă, zâmbăreață, plină de sănătate, cu o codiță lăsată pe piept”, învățătoarea Alexandrina Țăpoi, cea care i-a devenit soție. După o altă școală la care a activat, în comuna Mănăstirea Cașin, în anul 1963 a primit transfer la Școala Cașin, susținând și examen de admitere la Institutul Pedagogic Bacău, la Facultatea de filologie. Astfel, încet – încet și-a realizat și obiectivele principale în viață, autorul făcându-ne părtași la cunoștința cu cele două fiice ale sale: Camelia – Elena și Mariana. Ducând mai departe ștafeta acestei familii, ele au devenit profesor (gradul I) și doctor primar specialist. La 28 de ani Constantin Comănici a devenit director al Școlii Cașin.
În răsfoirea acestei cărți întâlnim pagini despre construcția unei case frumoase (în care locuiește autorul), după un model văzut în apropiere de Râmnicu Sărat, căruia i-a dat contur meșterul Ion Homeică din satul Lupești. Dar aflăm multe lucruri și despre construirea actualei școli din Cașin (începută în anul 1965), fiind trecute și numele celor ”care s-au dovedit mai sufletiști: învățătorii Mânecuță Valeriu și Mânecuță Geta, învățătorii Ghioc Ion și Ghioc Maria, învățător Cârjău Aurelia, învățător Solomon Angela, învățător Comănici Alexandrina, învățător Ciurea Marina, învățător Labăr Cornelia, profesorii Labăr Aurel, Spătaru Alina, Blaga Ana, Târziman Elena, etc”. Ne amintim cu drag că la Școala Generală Cașin ”pentru dezvoltarea abilităților practice ale elevilor și pentru însușirea unor cunoștințe despre mecanică și lăcătușerie s-a construit un spațiu cu destinația atelier. Acesta a fost realizat și dotat cu bancuri, menghine, pile, ciocane, toate primite gratuit de la IUC Borzești, prin maistrul Constantin Oproiu, cu aprobarea directorului Constantin Uzum”. O ”premieră” a acestei școli a fost și centrala termică, ea funcționând cu combustibil procurat de la Rafinăria Onești.
Rememorând faptul că a participat la primul Congres al Educației Politice și Culturii Socialiste (în anul 1976) profesorul Constantin Comănici, autorul aceste interesante cărți își amintește de”trenul direct, însoțit de milițieni, ce nu oprea în gări”, de faptul că în București ”circulația era înghețată, transportul fiind organizat cu autobuze speciale” iar în toate cele trei zile ședințele congresului au fost ”prezidate de tovarășul Nicolae Ceaușescu…tot timpul scria iar la intervale regulate venea cineva din spate și lua foile scrise… mai târziu am aflat de sosii – persoane identice care își însușesc mișcările și chiar vocea- așa am găsit explicația de a sta în ședință trei zile și să lucreze tot timpul!” Și mai notează autorul: ”menționez, pe bază de experiență, că într-o funcție reziști atât cât partidul și oamenii te susțin”.
”Într-o funcție reziști atât cât partidul și oamenii te susțin!”
Acest lucru este de subliniat, el fiind valabil și înainte de 1989, atunci când partidul unic ”ținea în frâie” totul dar și în tânăra noastră democrație, instaurată cu prețul a zeci de vieți, după ce oamenii au ieșit în stradă. Momentul e surprins și în această carte: ”Stăteam în casă și urmăream la TV când se face un anunț neașteptat: Ceaușescu a fugit! Srupoare! Era de necrezut. Anunțul se repetă și apar imagini. M-a convins că nu e o glumă. Entuziasmat peste măsură, nu puteam înțelege și nici accepta în mod conștient”.
Lăsăm cititorilor cărții ”Scurtă autobiografie din scurtă memorie”, realizată de profesorul Constantin Comăneci să aibă plăcerea de a afla de multele secvențe din ”filmul” ce a urmat după Revoluția din 1989 . Dar ”punctăm” o concluzie a sa, ce este una de care oricine poate ține cont (ajutându-l pentru un drum mai drept în viață):”La vârsta mea și pe baza experienței îndelungate (conducător dar și subordonat), pot afirma că în viață, promovarea, rezultatele bune, șefia se obțin prin inteligență, dăruire, pricepere, abilități și prin multă, multă muncă. Și uneori la voia hazardului și întâmplării. Este greșit să crezi că ai fost o excepție, că nu se putea rezolva problemele fără tine, că ești unicul, că fără tine nu se poate, că cei din jur sunt niște netrebnici, niște nepricepuți. Această atitudine dezumanizează, duce la premize false și concluzii greșite.”
Iar acum, ”după 46 de ani de activitate, responsabil cu plictiseala”, prof. Constantin Comăneci se întreabă: ”Mi-am făcut datoria față de familie? Mi-am făcut datoria față de societate? Mi-am făcut datoria față de mine în relațiile cu Divinitatea, cu prietenii, cu dușmanii, cu lumea mea interioară și exterioară?” Socotim că răspunsurile la aceste întrebări puternice dau sens vieții sale, ce a făcut ca să împlinească tot ceea ce și-a dorit, ”o piatră mult mai ușoară” decât aceea de a trăi viața impusă de alții! Astfel zărim faptul că oamenii, fiecare cu al său har și fiecare ”în locul lăsat de Dumnezeu”, au misiunea de a face lumea mai bună! Ion Moraru
Comentarii:
Iulian Florin Alexandru, București
Felicitari!
N. Grădinaru, Onești
Felicitari domnule profesor!