MOTTO:

„Şi-apoi să ningă mult, ca-n fraţii Grimm,
Şi sub zăpezi de bronz să ne iubim.”

A. Păunescu

 

”Picați  din  Lună”, la Onești…

 

– Bună ziua! Cum se mai procedează aicea, se mai poate pune internet?

– Se poate, sigur. Unde doriți să instalați?

– La mine acasă.

– Și care este adresa dvs.?

– Ăă, aicea, blocul… nu ăsta primul după hotel, următorul, da’ pe partea ailaltă, că doar am mai avut, sunt cablele acolo, da’ cu vederea în incinta blocului, știți…

Eu trebuie să fi avut o față de care am mai avut doar când eram promoteriță la vodafone în vremea studenției și cumpărau ăia toți de la mine orice (orice!) le-aș fi vândut doar pentru că stăteam așa frumos, neclintită, ca o păpușă, chiar dacă nu știam nici eu ce zic.

Îmi revin. Insist să îmi comunice stradă, număr, adresă exactă. Se uită la nevastă-sa, aia mai pierdută decât el se uită la mine, ridică din umeri, își amintesc ei până la urmă „cum vine în română” și-apoi m-apucă pe mine așa să întreb foarte frumos și procedural dacă au cumva și o adresă de e-mail.

Ea, parcă trezită fix în momentul ăla:

– N-avem, măi domniță, c-abia am ajuns aseară din Anglia!

Și am înțeles imediat de ce nu știau „cum vine în română” adresa.

Mbun.

– Număr de telefon?

– Treceți unu’ acolo, zice el, cu un zâmbet știrb în colțul gurii.

Zâmbesc și eu, da’ nu chiar din inimă și îi spun:

– Și pe ce vă sună echipa ca să vină la instalare?

– Eei, să vină, că suntem acasă! zice el hotărât.

Iar ea, picată din avion, i se adresează lui:

– Stai, mă, că are dreptate domnișoara, acolo’șa e interfon, cum vine oamenii? Zi-i număru’ ăla ca să sune.

– Nu, doamnă, număr de telefon, nu de la interfon.

– Aaa, face ea dusă și râde.

Le dau soluții cât să se poată lua legătura cu ei, par să înțeleagă, revin după câteva minute în care au apelat niște rude / vecini, au vorbit tare, au dat pe difuzor convorbirea, am gesticulat, în final, au găsit și cum să îi contactăm și am semnat contractul.

– Și vroiam să vă mai întreb, zice el, cum e, doamnă cu regulatorul ăsta de internet? E bullshit?

 

Nedumerire

 

– Dacă am număr de ”Uchei” (U.K.)  pot?

– Puteți.

– Auziți, da’ io vă mai las și număru lu’ tata, ca să îi vină și lui factura pe telefon, că el are și număr de România.

– De acord.

– Stați că nu știu… să îl sun pe ăsta… pe…

Alo! Bă! Bă, m-auzi? Dă număru de România.

(convorbire pe difuzor, la care interlocutorul e un tip somnoros care vorbește ca un urs)

– Ce număr vrei, bă?

– A’ lu’ tăticu, de România.

– Ă… nu-l știu.

– Din telefon, uăi băbălăule!

– Ă, să-l scot.

– Trimite-mi mesaj.

Lângă clientul meu apare tăticu’ pe care îl și ia fii-su în primire:

– Zi, bre, număru’, că ăsta doarme și la prânz.

– Ce număr?

– Al tău, să-l las aicea la doamna, că io primesc în Uchei mesaj, da’ să fie și pe o cartelă de România.

Trec câteva minute bune până scoate nenea telefonul din buzunar, își caută propriul număr în agendă, pufnește, nu găsește.

– Da’ cum te-ai trecut, bre? vine fii-su în ajutor. Dă telefonul ‘cela-ncoa’!

– Eu.

– Așa, „eu”?

– Da.

– Păi nu ai nimic în agendă cu „eu”.

– Puteți da un apel de pe telefonul dumnealui ca să aflați numărul sau…, îmi încerc eu norocul, dar nu apuc să zic tot.

– N-are el credit, doar primește. Ia-uite, bre, că te-am găsit. Trebuia să îți treci „Toderică”, nu „eu”. Uitați, doamnă, aici, și îmi pune telefonul în față, pe birou.

– Aici unde scrie „i-e-u”, da?

– Da.

Și l-am trecut pe ”ieu” în baza de date!

 

 

Nesfârșite… cereri!

 

Se așază el cu cotul pe spătarul scaunului de client, într-o rână și numai ce mi se adresează așa, direct:

– Să-mi dai și mie o cartelă.

Am ridicat din sprânceană și i-am zis bună ziua și de care cartelă.

– …din aia cu de toate, minute, net.

Îl ofertez cu de toate ca la shaorma, întocmai cum a cerut și îi trântesc preț din ăla de nu îți vine a crede că vorbesc serios.

Îl umflă râsul și zice:

– Ei, prea puțin. Cum numai 25 de lei? Pe lună? Dooș-cinci? Și cu un gest rapid trage jos-sus de ochelarii de soare pe care i-a ținut la ochi de când a intrat, iar acum i-a așezat mai bine pe nas.

– Da, preț în lei, cu TVA inclus.

– Da’ bravo, da’ io am bani de po’ să cumpăr firma asta cu totul. Cu voi cu tot!

Și cu mine și cu colega adică. Hai că e băiat de treabă, mi-am zis în gând. Și până la urmă, poți să cumperi ce vrei tu chiar dacă ești în șlapi.

– Da’ nu vreau telefon, să știi, că am aifon, nu mă încurc eu cu altele. Ia, uite, ăsta e adus din afară, n-am treabă…

Și își scoate din buzunarul blugilor telefonul, apoi mi-l pune pe birou și îl împinge ușor înspre mine.

Mă uit fără să zic nimic și îi solicit actul de identitate.

– Auzi, deci ăsta de dooșcinci de lei e gen cinci euro?

– Da.

– Și e cel mai mare-cel mai mare, gen maxim de minute și tot?

– Exact. Nelimitat.

– Că știi ce mă gândeam… Următorul cât e? Gen sub ăsta.

– Adică mai mic, stărui eu să-l înțeleg.

– Da, cel mai mic. De la cât pleacă?

– 10 lei / lună.

– A, 2 euro. Gen minim.

– Da, dar cu un număr de 200 minute naționale în loc de nelimitat.

– Ăă, dar eu nici nu vorbesc, nu mă interesează pe mine să sun, să… din astea. Nici nu folosesc minute, io sun numai cu video – oațap, mesinger… Iar în casă, oaifili. Ai oaifi, nu te-nteresează, suni!

Dau aprobator din cap și întreb lămuritor:

– Deci facem abonamentul minim, cel de 10 lei? că nu prea mai părea sigur să cumpere compania, deși rămăsese la fel de pătruns de importanță.

– Da, bravo! Așa fă-l.

Îl fac. Semnează.

– Da’ ce semnătură am și eu, bă băiatule! Șterge, șterge, că n-a ieșit bine!

Șterg. Face din nou.

Nemulțumit și de data asta, își scuipă pe vârful degetelor cu gestul unui samsar pregătit să numere banii, apoi se șterge de blugi.

Când s-a simțit el curat și pregătit, a semnat contractul.

– Și dup-aia pot să plătesc trecut și prezent?

– ?

– Hăhăă, adică pe două luni. Asta de acuma gen care va fi din urmă și aia care vine luna viitoare.

Am zis ! Nici nu mai conta la ce, că așa e în vânzări – cum vrea clientul!

 

”Ea crede că orice zboară se mănâncă!”

 

Coadă ca la pelerinaj. Nu se cunoaște nimeni cu nimeni, dar la subiecte politice sunt toți pricepuți și ”moamăă”, ce mai au de discutat când se întâlnesc într-un spațiu public!

La biroul meu vine un tip până-n 40, cu nevastă-sa grasă și frumoasă. Ea zâmbea, el o tot alunga făcându-i semn cu mâna și spunându-i cumva în șoaptă:

– Da’ du-te, că mă descurc!

Ea, gălăgioasă și simpatică:

– Doamnă, pot să stau și eu aicea cu el?

– Sigur, luați loc, pe mine nu mă deranjează.

– Eii, da’ lăsați, doamnă, să nu mai stea în sufletul meu. Oricum nu înțelege nica.

Se așază el, ea rămâne în picioare și se uită pe la vitrina cu telefoane.

Încep convorbirea cu el, spune că vrea un abonament de telefonie mobilă cu roaming internațional, că urmează să plece înapoi, la muncă, în afara țării.

Ea, cum a auzit, s-a și înființat lângă el.

– Stai, mă, da’ pe mine când mă treci? Cum unu’? Numai un abonament? Da’ io ce am? Ai zis că îmi faci și mie!

– Taci, fă, că tu mai ai la ”oringi”, n-am cum să te teleportez acuma.

– Aa… face ea, și se așază pe scaunul liber de lângă el.

Soțul completa acte. Ea, la cotul lui, cu ochiul în hârtii.

– Fă optu’ ăla frumos, uite și tu cum se vede!

– Fă, taci, lasă că știu io să scriu.

Apoi doamna mi se adresează mie:

– O cartelă îi dați, atâta?

– Atât a solicitat, e alegerea titularului de contract, dar firește că poate lua cât mai multe.

– Păi da, să îmi facă și mie…

– Mai puneți una, doamna, faceți două abonamente, n-am avut ce face c-am luat-o cu mine, mă înnebunește de cap!

Ea râde zgomotos acoperindu-și gura cu o mână grăsuță, albă, ridicând din sprânceană.

-… Că doar ei nu îi trebuie că stă acasă, la ce îi trebuie ei abonament?! poate să încarce când și când numai cât să o sun io, da’ nu mai scap de ea de-acuma, continuă soțul pe un ton serios. Oricum mai are și un abonament vechi la ”oringi”…

– Na, fă, ai nelimitat acuma!

– Vezi, ce dacă mi-ai făcut și mie, iote, acuma e și mai ieftin, că e mai ieftin două decât unul. Nu-i așa, doamnă?

Confirm cu zâmbet și dat din cap.

– Da, hai gata, lasă-mă că tre’ să fiu atent aicea, o atenționează el repezit.

– N-ai scris bine acolo, ce e bulina aia? îl tot întreabă ea în rol de corector.

– E arond.

– Ce aron, mă?

– Ăla, coadă de maimuță, de la mail. Fă, mai vezi pe aici pe la vitrină poate îți place vreun telefon, numai pleacă de lângă mine!

Și se ridică ea râzând, trăgând în jos de bluză. Nu tace mai mult de 5 secunde și îl întreabă de la vitrină:

– Auzi, da’ când ne cablăm aicea? Mai bine pune tot acuma cablu și internet.

– Stai liniștită acolo, lasă că știu eu.

Între timp, clientul se simte dator să îmi explice că are servicii de televizune și internet de la alt operator, însă cu perioadă contractuală obligatorie, iar renunțarea presupune niște costuri destul de mari. „Da’ ce știe ea?” completează domnul, mult prea serios pentru cât era ea de veselă.

– Poate, doamnă, să pună acuma? Poate să se instaleze azi de aici?

– E destul de dificil să se efectueze o instalare în ziua semnării contractului, dar…

– Lăsați, doamnă, ne întrerupe el, că ea oricum nu înțelege nimic. Ea crede că orice zboară se mănâncă.

Le notez numerele de telefon care s-au alocat pe cartele și îi pun să își aleagă, astfel încât să știu pe care o va avea titularul ca să îi activez roamingul. Unul din numere se nimerise de forma 30.20.10, iar celălalt fără cifre repetitive, cu 89 la urmă. Ea, repede:

– Ăla cu 89 e al lui, dați-i-l lui! Își ia cu un gest rapid cartela ei de pe birou și continuă: ăsta da, ăsta mi se potrivește!

El se uită lung, îmi confirmă că îl păstrează pe celălalt și că dorește roaming activ pe el.

– Ce, te-ai supărat? îl întreabă ea drăguță.

– Gata, fă, taci! Vezi că acuma te duc acasă și la Dedeman mă duc singur, că mă omori.

La revedere, doamnă!  ȘTEFANIA  PUȘCALĂU, ONEȘTI

Așa se  întâmplă  când  oamenii  vin direct și  fac contract la  telefonie și după  aia  se duc acasă! 

 

    ȘTEFANIA  …  azi a trecut  de dimineața  unui an…de ciocolată! În aceste fericite  momente îi  urăm ca viața să-i aducă zâmbete prietenoase și sincere, să o răsfețe cu multă sănătate, fericire și să-i transforme visele în realitate, cu aceeași  frumusețe, bunăvoință  și … inspirație! LA   MULȚI  ANI!