”Este o avalanşă de creaţie lirică, îmbucurătoare de altfel, dar uneori sunt dezamăgit că, într-un procent destul de mare, destul de multe nu sunt chiar pe gustul meu. De aceea, am decis să mă dedic acestui proiect, o revistă care va susţine un anume să-i zicem curent literar care va promova metafora, magia din poezie, emoţia, imaginaţia, desigur nu metafora puerilă sau inutilă. Regula care ne diferenţiază este că nu vom primi poezii direct de la autori, ci va fi o revistă în care vor fi publicate poezii selectate  de un grup de colaboratori, perle care astfel vor rămâne arhivate într-un loc şi nu se vor mai pierde în noianul de creaţii. Ne dorim să fie un fel de antologie cu cele mai bune poezii ale momentului, bineînţeles din punctul nostru subiectiv de vedere.

   Nu ne dorim cantitate, ci numai calitate. Iar această revistă trebuia să se numească, bineînţeles, „Monitorul de Poezie”. Ionuţ Calotă, director revista Monitorul de Poezie

Paul Vinicius: Matematica textului a devenit primordială

-Salve, Paul Vinicius! Am să încep acest interviu cu o întrebare generică: Ce înseamnă poezia pentru tine?

– Salut, Ioane! Păi dacă tot n-am avut minte și n-am știut a mă feri la timp de ea, asta-i deja o-ntrebare, fie ea și generică, tardivă. Mi-ar fi plăcut să fie ea generică mai prin tinerețe. Acum, ce-aș mai putea răspunde? Ce-nseamnă Ea pentru mine? Aproape totul. Un fel de soră-soție-amantă pe care destinul mi-a hărăzit-o; când acră, urâtă și cu capsa pusă, când dulce, superbă și alintătoare. Cu care-mi împart viața, cu toate bunele și relele ei. Cu mult mai mult decât un hobby și cu foarte puțin mai puțin decât existența de zi cu zi pe care-o duc, inclusiv blestematele probleme teribil de comune și nimicurile cele mai prozaice, în care mă comport la fel de poetic, cât să fiu luat drept țăcănit. Și n-o fac demonstrativ, ci aproape inconștient, ca pe un risc pe care ți l-ai asumat odată, ai prins viteză, ți-a plăcut, ai continuat să accelerezi, după care și dac-ai frâna, degeaba ai mai face-o. Nu ai cum explica unui vitezoman s-o lase mai încet, dac-a devenit deja. Pentru el, „încetul” sau „parțialul” n-ar mai avea nicio rațiune. A nu se-nțelege că mă plâng de această rostuire.

-Crezi că există o legătură între muzică şi poezie, mai concret, în cazul tău, între muzica rock şi poezie?

– De la celebrul vers al lui Verlaine „De la musique avant toute chose” din „L’Art poétique”, scrisă-n 1874 și considerată a fi un important manifest simbolist, s-a tot discutat despre legătura dintre poezie și muzică. Pe măsură ce poezia a adoptat forme libere de expresie, renunțând tot mai mult la ritm, rime și, implicit, la o bună parte din muzicalitate, accentul s-a mutat tot mai mult către legătura ei cu matematica, nerenunțându-se însă cu totul la o oarecare muzicalitate interioară. Este evident că cel puțin la rostire, sonoritatea cuvintelor unui poem și o oarecare  muzicalitate a înșiruirii lor care creează, vrând-nevrând, o „melodie”, sunt necesare pentru migălitorul de versuri. Matematica textului a devenit însă primordială. În ceea ce mă privește, la scrierea unui poem am în vedere ambele aspecte. Nu știu dacă reușesc de fiecare dată asta – ba chiar bănuiesc că nu –, dar cel puțin, așa-mi propun. Muzica însă – și nu numai cea rock (fiindcă, de iubit iubesc majoritatea genurilor muzicale) pe care o ascult cu predilecție – mi-a fost o pasiune încă de la o vârstă fragedă. Am învățat să cânt la chitară și chiar am activat vreo patru ani în două trupe blues-rock, ca bass player, începând de pe la finalul liceului, năzuind să ajung muzician. Când mi-am dat seama că nu dețin calitățile necesare pentru a ajunge unul de succes, am renunțat și mi-am canalizat eforturile către alte eventuale talente. Scrisul mi-a fost cel mai la-ndemână, mai ales că avusesem experiențe cu mult mai de timpuriu decât cele muzicale – de pe la 9-10 ani – întrucât făcusem o pasiune pentru literatură, derivată din pasiunea pentru citit. Începusem prin a scrie proză scurtă, apoi m-am îndreptat definitiv, cu arme și bagaje, către poezie. Însă muzica mi-a rămas mereu cea mai constantă plăcere. Adică, ceva mai mult decât un hobby ocazional. Câștigul pentru poezia pe care-o scriu ar fi că muzica mă inspiră într-un mod substanțial, atunci când se suprapune peste dispoziția mea interioară, de moment, amplificând-o. Fiecare piesă îmi transmite o anumită stare care mă incită și călăuzește către un text. Bine, nu chiar de fiecare dată, fiindcă uneori trebuie să recunosc că sunt „imun” dinpunct de vedere creativ-scriitoricesc, dar de foarte multe ori, totuși.

-Tu ce crezi, Paul Vinicius, poeţii ar trebui să fie cetăţeni activi, militanţi pentru idei, tribuni ai cetăţii lor?

– Păi, ținând cont de aptitudinile care ar trebui să-i descrie, dintre care aș numi, iată: sensibilitatea deosebită, capacitatea de a „scana” cu exactitate lumea din jur și puterea de a discerne între bine și rău, așa mi s-ar părea normal. Bine, nu numai poeții, dar scriitorii-n general. În mod normal, ei ar trebui să fie „cutiile negre” ale epocii căreia i-au fost și-i sunt martori, nu? Și-n afară de calitățile specificate mai devreme, cred eu că-n afara celor privitoare la acuitatea, precizia și puterea percepției, dacă ar fi oameni compleți (sociali, adică) ar trebui să aibă și simț civic. „Turnul de fildeș” al creației ar trebui să fie unul de aer. Mai exact: cum naiba să mai poți crea și să mai și scrii despre frumos și luminozitate printre gemete, nedreptăți, boli și moarte-n jur? Sau, chiar și dac-ar fi să scrii despre cele din urmă, cum să poți să-ți încleștezi gura (și mâna) și să nu scoți/scrii un cuvânt? Cam până unde să te ducă lașitatea, egoismul, comoditatea? Și dacă nu poeții sau scriitorii ar trebui să fie-n primele rânduri ale unei schimbări benefice pentru poporul cetății, atunci cine? Politicienii?… Hahaha !  Interviu realizat de   Ionuț Calotă

Poezia de colecţie a tinerilor

Tablou din ochiul meu stâng

Cu şalul ploii pe umeri,

tu, pe veranda nopţii,

cânţi la pian o simfonie

neterminată

şi clapele albe şi negre

te muşcă de degete…                             Lucian Mănăilescu

Mi-a crescut  în inimă

Mi-a crescut în inimă un copac

pe nesimțite

azi rădăcinile nu-i mai încap și mă împunge în coaste

îi foșnesc frunzele când respire

și-i trosnesc ramurile când mă aplec să culeg de pe jos

visurile aruncate de alții .

Mi-a crescut în inimă o pădure

așa de nicăieri

azi urlă lupii și-n miezul zilei

au vânat toate dorințele spuse și nespuse

își bagă colții flămânzi pe sub piele

vor să iasă.

Mi-a crescut în inimă un munte ascuțit

și-o vale adâncă

azi înălțimile șuieră

iar hăurile clocotesc

îmi umple urechile până la refuz

Mi-a crescut în inimă o lume întreagă

și sună a gol când pășesc

Azi nu mai am loc în mine.                            Andra Berilă