După ce a colecționat în trei cărți file risipite la umbră de stejar, rătăcite pe potecă sau smălțuite sub cetină de brad, Maria Axinte – Buciumi adună și ce a mai rămas din superbele meditații sub clar de lună argintie în volumul „Drumuri răsucite” (apărut la Editura ”Ars Docendi” București, 2019). Modalitatea redactării rămâne aceeași din cărțile anterioare: proză și vers, reflecții suspendate cu tâlc asupra unor abisuri de tăcere, amintiri ce induc nostalgii romantice, dialoguri cu umbrele trecutului și încă multe altele. Eroina fantomatică a acestor demersuri este tot Lisandra (s-ar părea că un alter – ego al autoarei), aflată în continuu proces de redefinire. Rememorările survin în câte o zi mohorâtă, după altele câteva caniculare, zi propice de răscolit resturile trecutului, zi dominată copleșitor de dorința reluării timpului trecut la modul proustian: cu o intensitate atât de mare încât să atingă senzația retrăirii marilor evenimente.
Memoria salvează fulgurante imagini din copilărie: natura cu farmecul său virgin, apa limpede a unui izvor, ochii verzi, tandri, luminoși ai tatălui, educatoarea care se lăsa pieptănată de copii (sic!), momentul când părinții, căutând drumul soarelui pe cer îi spuneau copilului ”E vremea să pleci la școală!”, primele încercări literare. Etapele sunt subliniate prin versete rezumative și semnificative: ” Auzeam izbiturile de topor însoțite de icnetele lui de efort…”; ”A murit Vlăduț, băiețelul care mă proteja”, ” A apărut Angi și mi-a sechestrat adolescența…” ;”Au trecut anii aceia…”
Selectiv, trecutul nu a fost prea roz, ba chiar anii de liceu au fost cumpliți și nici prezentul nu arată prea bine: conviețuirea la bloc unde colocatarii fac gesturi absurde. Destăinuirile se remarcă prin gradul înalt de autoanaliză, de fapt o introspecție retrospectivă și prin patina de sinceritate.
Ca în filmele de artă cu sofisticat montaj, fluxul cronologic este deturnat. Momente ulterioare sunt utilizate drept argumente pentru situații consumate deja. Reluînd materia volumelor anterioare, autoarea schimbă și unghiul de vedere, urmărind o percepție poliedrică, polifonică. Un romantic, superlativ, dificil cuplu, trăind presant, febril sub imperiul fatalității este analizat din exterior de un nu chiar oarecare Pierre (semănând cu Bezuhov), îndrăgostit oarecum patern de Lisandra. Este tatăl lui David, făptură cu rol, preponderent în final. Paralel, un Angi ( Anghel, Arhanghel) traversează adolescența eroinei și, de fapt, întreaga ei viață, definind el însuși relațiile: ”Ea este norocul meu și, nu știu de ce, am ciudatul sentiment că eu sunt ghinionul ei”. Împletirea tuturor acestor fire sentimentale cu puternicul cult pentru părinți ridică un eșafodaj existențial complex, abil exploatat liric.
Iubire complicată
Revelațiile cititorului cunoscător al realității transfigurate de Maria Axinte – Buciumi sunt imense. Intimitatea unui cămin cu armonii și angoase face să transpară ipostaze necunoscute. Întruchipările umane capătă un plus de rafinament, tandrețe și gingășie. Protagoniștii sunt firi dificile : ea și-ar dori un anume gen de ”singurătate în doi”, el se simte capabil de o mare iubire , dar îl înăbușă traiul într-o societate care nu i se potrivește. Capacitatea de a se adapta ține de sfera absurdului. Pasajele rezumative cad excelent: ”Acolo m-am construit / și tot acolo m-am mutilat / m-am demolat sufletește…” ; ” cu patimă și disperare, / cu dragoste și nepăsare, / cu violență și duioșie”. Amintirea iubirii de altădată înalță imnuri nefericitului Vis, blând ironizatul Vid, smeritului Saint – Vid, înnobilatului conte Vid. O iubire complicată: ”A fost o vară, o vară întreagă, în care am luptat / să ne despărțim, să nu ne mai vedem niciodată, / să nu ne mai cunoaștem… / Imposibil”. Două entități magnetice cu polii nu prea bine precizați: ”Ajunsesem la pragul la care nu ne mai suportam de atâta dragoste…” Confesiunile acestea lirice pendulează totuși între Eros și Thanatos : spaimă de viață, frică de moarte, teroarea eternă proprie poetului Vis care și-a trăit până la ultimele consecințe tragismul condiției umane, știind să plece însă demn dintre noi, ”cu un trandafir roșu / la butonieră…” Vremea, aproape legendară, în care scriau Vicențiu Ghioldum (”Purtam în suflet tangouri celebre / și fire de gheață printre vertebre”) sau Vasile Buțan (” Ies, mă clatin prin mijlocul verii; / nu pot trece înspre tine bariera / și mă ard în spate ochii mahalalei…”), a izvodit peste decenii încă o scriere care poartă în ea farmecul discret al unui romantism întârziat.
Lisandra și luminile ei
Figura centrală a cărții este Lisandra. După cum ea însăși declară, se pare că trăim profunde și mari deziluzii în încercarea de a-și înțelege semenii, a ales alienarea. Relațiile în care se angajează o contrazic. Este vorba mai degrabă de o structură sufletească bipolară, două entități opuse care, iluzoriu, conviețuiesc printr-un armistițiu secret. Tocmai această nefericită dihotomie generează stări conflictuale, angoasante, sublimate în reușite manifestării de ordin artistic. Se observă cum întreg textul este o zbatere continuă între coordonate care – și caută zadarnic, inutil, corespondența. Este greu s-o definesc, zice David despre Lisandra:” analitică și visătoare, / romantică și realistă, / distantă și duioasă, / practică și aeriană, / blândă și tăioasă / generoasă / și toate la un loc”. Probă indubitabilă de unitate a contrariilor .
Pentru a-și parcurge traseul dificil într-o lume ostilă, are nevoie de curaj, de eroism chiar. Singură – crede ea, deși are apropiați protectori – a trebuit să se descurce, aproape de fiecare dată, pe cont propriu. Gesturi aparent fără importanță („își purta ochelarii de soare / cu misterioasă eleganță„) traduc demnitatea care-i permite să treacă onest prin lume. Percepția este a unui suflet introvertit, doar ochii ”plini de mirare / sau de mâhnire / sau de încântare / sau de resemnare / sau plini de speranță, / speranța împlinirii unui vis”, oglindind câteodată dezamăgirea, deznădejdea, feeria, o trădează. Spirala existențială i-a pregătit traume destule. Cu abilă măiestrie, inoculând un fior dramatic apropiat de catharsis, este transfigurat șocul pe care Lisandra îl resimte, aflând că Angel, crezut călător în depărtări albastre, prin parcuri de stele, este viu și nenorocit. Sufletul chinuit al eroinei se simte nu numai frustrat, ci și dator celor care a investit în el compătimire, milă, duioșie. Sunt praguri de finețe psihologică și poetică. Deși măcinată de obsesia solitudinii, Lisandra este înconjurată de ființe iubitoare. Pierre este un fel de Pascalopol trăind distonanța dintre sentimentul patern și iubirea virilă. Permanent în alertă, suspicios, nu reușește o armonizare cu exteriorul ființei sale. Fiul său, David, are de asemenea o structură contradictorie: ”o inocentă încredere în toate” dar ”un singuratic mult încercat de viață”.
Inele, cercei și mărgele
Portretizarea este punctul forte al scriitoarei. Incipient , se naște din interferența idealului cu realitatea: ”un tânăr / brun, înalt, cu ochii verzi, / cu freza răsucită în vârtejul din / colțul stâng al frunții” sau ”ținută atletică, tunsoare clasică / părul bogat, culoarea spicului de grâu”. Ulterior contururile se accentuează, tinzând spre concretețe: ”Dar am întâlnit un mare visător, unul și mai și decât mine… / Inteligent, cu aleasă educație, trist, părea pedepsit de viață. / Și chiar era… Purta, cu amară eleganță înfrângerea tânărului / privat de șanse la vârsta când se definește traiectoria de viitor”. Alteori, pagini întregi alocate descripției fizice, morale și vestimentare sunt rezumate excelent: ”fata cu ochii verzi, cu fruntea înaltă, cu buzele ușor răsfrânte” sau, axiomatic: ”fata în fața căreia băieții deveneau timizi”. Nu este ignorată nici autocaracterizarea: ”În ipocrizie nici măcar nu am excelat. Am rămas un / mediocru”. Asemenea poeților simboliști, Maria Axinte – Buciumi este iubitoare de strălucirea pietrelor prețioase și a bijuteriilor în general, fapt ce se traduce la nivelul textului în abundența figurilor de stil: epitete (”frumoasă, tristă și departe”), comparații (”Mi se –ncheagă puțin glasul –n gură / ca sângele în tăietură”), metafore (”mâinile noastre împreunate / târzii catedrale”; ”supa mea cenușie de gânduri și visare”). Definițiile (”agatele albe sunt făurite, timp de ani și ani, / în straturile misterioase ale pământului / și spălate în ape neștiute…”), capătă adesea însușiri aforistice (”Am văzut cum natura distrugea un miracol făptuit de ea însăși” – mama eroinei). Se adaugă farmecul rostirii nutrit de prezența insolită a câte unui cuvânt: ”Mărgelele primite în dar, în vis / le țineam strâns în palmă să nu le prăpădesc” ; ”Brăduțul l-am lăsat în singurătate , / aranjat frumos într-un ciubăraș”) sau simboluri : ”ferestrele nechituite ale sufletului meu” ; ”uriașul domino / al vieții mele”.
Lucidă, autoarea are mereu grija autoreglării pe care o și mărturisește onest: ”Ei, prea multe simboluri sufocă spiritul, / prea dense devin materie și acid, până la urmă, sensul”. Admirabilă această lecție de po(i)etică, greu însă de pus în practică: ”Tot nu m-am lecuit de simboluri”. Intruziunea livrescului constă în mulțimea citatelor, atât de multe încât duc la un citat corolar: ”Eu sunt un pachet de citate”. Enumerările sunt plasate în caligrame, suportabile atâta vreme cât nu ating pragul declanșator de alungiri forțate, de redundanțe nedorite. Mai ales că pagini întregi din finalul cărții suferă de o maladivă diluare. 264 de pagini (fie și scăzând 21 pagini albe și 21 cu câte un motto minuscul) reprezintă o cantitate imensă pentru o carte de prozopoeme, a cărei calitate trebuie să fie concentrarea, capacitatea de a exprima idei multe în cuvinte puține, principiu știut încă de la Maiorescu. Cercetând rolul acestei cărți care le rezumă și le completează pe celelalte volume scrise de Maria Axinte – Buciumi observăm o mai pregnantă conturare a personajelor (le-am zice ”întruchipări”, fiind vorba totuși de un uriaș poem), o clarificare a relațiilor dintre ele și creșterea posibilităților expresive. Așteptăm următoarea carte, căci povestea Lisandrei nu s-a sfârșit încă. Prof. Aristotel PILIPĂUȚEANU, ONEȘTI
”Am plecat prin ani, prin zile, prin clipe.
A fost o călătorie lungă, grea și obositoare…
La început nu mă regăseam. N-am abandonat.
Încet – încet, m-am descoperit și m-am recunoscut…
M-am întors revoltată, dezamăgită, dar mai ”luminată”
Încerc să mă accept, să mă înțeleg mai bine cu mine însămi.
M-am întors și… l-am regăsit pe tatăl meu, eternul reazem…
Mă consider privilegiată. Fără el, norocul meu, nu aș fi putut
să străbat ani și ani încărcați cu triste evenimente, cu eșecuri,
dar și să trăiesc, cu intensitate bucurii. El totdeauna m-a ferit
de laturile ascunse, josnice ale vieții, și dacă am avut căderi,
m-a cuprins de umeri și m-a ridicat, redându-mi demnitatea.
M-am odihnit în ochii lui verzi și iar am prins puteri.
Ne-am așezat alături, pe banca de sub streașina brazilor.
I-am spus despre datoria mea neachitată și i-am cerut iertare.
El, tatăl meu, este privilegiul miraculos din viața mea.” Maria Axinte – Buciuni