Soră iarbă, ce mai gândeşti?/ Şi, aere, tu,/ Prin câmpie, în caleşti,/ Lângă cerbul-vânt mă du. Soră iarbă, pe coline,/ Du-mă la un stog de dor,/ Leagă-mă încet de tine,/ Când să urc, când să cobor./ Fă-mă una-n rug cu via,/ Lasă-mă sub cer de nuci/ S-ascult din adânc pustia/ Tropotită de haiduci./ Zgomote din alte veacuri,/ Pe grumazul serii blând,/ Când prin stele mişcă leacuri/ De lumini pentru Pământ. ( Daniela Caurea – „Inimă de maică ţară’)
Daniela Caurea (7 iunie 1951, Târgu Ocna – 4 martie 1977, București)
Se împlinesc 44 de ani de ani de când a plecat de lângă noi, spre ceruri, pe un drum neumblat de vise, floarea poeziei trotușene, Daniela Caurea, chemată nedrept și brutal de un zvâcnet terestru. Era tânără, dornică de viață, încercând cu petala poeziei să deschidă ușile ferecate ale cunoașterii.
Să ne gândim la ea ca la idealurile noastre și să remarcăm, alături de criticul Laurențiu Ulici, la vreme de seară, metaforele mânuite cu bice de aur: „Aș vrea să-ți fiu mare/ oaspete-țărm, amurg,/ lacrima astrului care/ vine, pe când timpii lumilor curg// Curg și tot mai pasăre devii,/ mai lujer ascuns după lună…”
Sub cupole de catedrală, sub pleoape de ochi, să aprindem lumânarea recunoștinței și să facem din gândurile noastre un buchet curat ca lacrima care se scurge pe obrazul virgin. În fața crucii care-i veghează odihna să ne aducem aminte versurile ei oracolare: „Mă tem uneori/ Că timpul meu se va naște străin/ Că nu voi mai coborâ prin ninsori/ Că doar cu pământul/ La ferestrele lumii am să revin.”
Fii binevenită printre noi, Poezie!
Daniela, să-ți fie țărâna ușoară.
Cenaclul literar – artistic ”George Călinescu” Onești
