In Memoriam –

Ultimul SMS

Am îndurat cu greu vestea  dispariției lui Bogdan Dumitrescu. I-am și spus  prietenului care mă anunțase: parcă mi-a înfipt cineva un cuțit în rinichi. Nu știu de ce ascuțita durere se concentrase tocmai acolo, frângându-mă de mijloc. Primul meu gând s-a îndreptat nu spre Bogdan ci spre mama sa, un model, poate cel mai strălucit dintre câte am cunoscut, de iubire mamă – fiu. Era atât de mândră de prezența lui pe lume, de realizările lui ascensionale pe treptele existenței! Sentimentul matern surclasa celelalte îndatoriri, de călăuzitoare a familiei originare, alcătuită din  încă trei surori  și un frate,  de vajnică apărătoare a sănătății publice. Mai întâi ea a  venit în sprijinul  celor care erau în luptă  cu aprigul  bacil al tuberculozei, pe acest front luptând și domnul doctor  Olteanu, care o prețuia foarte mult… apoi a înnotat cu suplețe  printre capcanele de hârtie ale Spitalului Municipal Onești, în calitate de abilă secretară… Îl avea alături  pe carismaticul Dan Dumitrescu, un bărbat  fermecător prin  cultura sa cu adevărat prodigioasă și prin arta conversației. Și astăzi, când problemele de sănătate  îl pun în dificultate, Dan  Dumitrescu mă complexează  cu vastele sale cunoștințe din domeniul artelor plastice, istorie și chiar literatură, la care aș zice că mă pricep. Dar cel mai mult apreciez, la acest modest farmacist care ar fi putut ajunge academician, experiența lui de viață aventuroasă, ”școala vieții” cum se spune. În copilăria petrecută la Giurgiu, a căpătat dragostea de Balcania,  spațiu barbian de mare  mister și pitoresc, pe care-l evocă plin de încântare… Tinerețea l-a purtat apoi  prin boema bucureșteană ca … solist de muzică ușoară. Aici a legat prietenie cu viitoare celebrități. Eu însumi l-am văzut, la Hotelul ”Trotuș”,  îmbrățișându-se cu marele  tenor Cornel Fânățeanu și întreținându-se  cu el frățește la un pahar de vin. A fost și învățător, undeva în Maramureș, la Botiza – Cărmăzana, pe Valea Izei. Povestește adesea despre  aceste locuri, cântă melodii cu țâpurituri ori doine,  convertind realitatea în fior de legendă. Este un bun recitator, mai ales din Esenin și Macedonski,  stâlp solid  al Fundației Naționale ”George Călinescu”, dar și  pescar, ce zic eu, profesor pescar consultat de toată  amatorimea în materie a Spitalului. Spital unde  ne-a dus odată să ne arate  o mică bibliotecă înțesată  nu cu tratate medicale, ci cu  mai multe colecții  de reviste literare, dobândite prin grija sa specială de a dirija preferințele spre un anume tip de abonamente. Am înțeles atunci (parțial) de unde se hrănește din bogata cultură a lumii acest neorescentist și mania  de a deseca hermeneutic faptele până la micron.

Cu o astfel de familie Bogdan a avut o copilărie nu numai fericită, dar și plină de  ocazii inițiatice. Parcă îl aud pe Dan Dumitrescu punându-i întrebări într-un joc de-a cine știe câștigă: ”Pentru 90 de puncte, ce dirijor român se află la pupitrul  orchestrei Filarmonicii din Berlin?” Am petrecut împreună două săptămâni  pe Valea Mureșului, la Subcetate, aproape de Toplița, găzduiți într-o casă de țărani. Copilul se bucura de  natura ce i se dăruia generoasă, de  conversațiile aprinse ce însoțeau mesele noastre, mai ales cele de seară. Inteligent și receptiv intervenea uneori  cu vreo observație surprinzătoare sau cu vreo  noțiune potrivită la locul potrivit, câștigându-și admirația pentru maturitatea cu care judeca situațiile de viață. Stând tolăniți pe câte o căpiță  de fân, pe marginea Mureșului  curgând domol sub  arșița verii, visam la lumi ce nu există.  Ca și noi, Bogdan se lăsa pradă jocului de amăgire și luciditate, dar spre  deosebire de noi  care legam trecutul cde prezent, el își contura mental viitorul. Avea un  anume echilibru interior,  exteriorizat în  lungi tăcerei întrerupte  doar atunci când curiozitatea sau indignarea îi activau spiritul. Încerca, de pildă, să înțeleagă  manifestările unui băiat al gazdei, ceva mai mic, pe care Tina l-a întrebat în ce clasă este. Copilul a răspuns mândru: ” A doua!”… ”Și ce  vă învață pe voi acolo, la școală?”. Replica a fost năucitoare:”Tăti prostiile!”… Am râs  toți cu mare poftă. Numai Bogdan a zâmbit jenat și, roșindu-se ușor, și-a îndreptat privirea  întrebătoare către mine, însoțind-o cu o mută solicitare de scuză. Eram singurul cadru didactic prezent în grup. I-am răspuns  tot din priviri  că știu să fiu cât se poate de înțelegător. Voinicuț, copilul avea o rezistență fizică  în total contrast cu aceea a  bărbatului super- solid  de mai târziu. Odată, întorcându-ne pe înserat din pădure,  ne-a depășit cu câteva sute de metri. Cum exista riscul să-l pierdem  din vedere și să se rătăcească, mama s-a alarmat iar strigătele noastre s-au dovedit zadarnice. Am luat-o la fugă după el. Văzându-mă, piticul a început  să alerge și el. Până la gazdă, preț de vreo 2 kilometri, n-am reușit să-l ajung. Acolo ne-am întâlnit gâfâind și ne-am felicitat reciproc, nici el nu fusese prea sigur de victorie. Apoi ne-am văzut rar, întâmplător. Mai mult auzeam ”pe surse” despre notele bune pe care le lua, despre bogatele sale lecturi, ori despre  necazuri, precum rărirea podoabei capilare. Parcă intenționând să repete peregrinările tatălui, a făcut și un voiaj universitar, dar spre deosebire de acela și-a găsit locul potrivit: facultatea de litere și meseria de jurnalist.

Când și-a publicat  la Editura ”Polirom” volumul  ”SMS” (o adevărată carte de proză), eu nu îmi începusem exercițiile de critică literară, dar simțeam tentația. După ce am citit  volumul, împrumutat  chiar de la familia scriitorului, mi-am înșirat pe o coală părerile, pe care am strecurat-o printre file. Dumitreștii s-au bucurat de afirmațiile pozitive dar au păstrat o discreție absolută asupra  unor lucruri pe care le-am observat  în volum. De aici se vede  calitatea unei familii și faptul că sacrificiile întăresc prietenia. Nici eu nu mi-am exteriorizat  invidia  atunci când familia Dumitrescu l-a avut drept oaspete pe  originalul  prozator Radu Aldulescu (autorul romanului ”Amantul colivăresei”).

Ultima oară l-am văzut pe Bogdan acum vre-un an sau doi, prezentând la Biblioteca Municipală  ”Radu Rosetti” două romane istorice  scrise de oneșteanul  Daniel Baciu. Ținuta distinsă, limbajul său, densitatea ideilor,  claritatea discursului, timbrul vocal și  mai ales privirea ce traducea semnificațiile  mai rapid decât vorba, făceau din Bogdan Dumitrescu  un orator persuasiv. Și am fost mândru că la Onești n-a secat încă  vijeliosul izvor al talentelor… Apoi a venit ultimul  și cel mai dureros SMS.

Prof. Aristotel  Pilipăuțeanu