Pe străzile prea aglomerate ale unui oraș prea cenușiu, puteam să deslușesc contururile neclare, dar totuși atrăgătoare ale unei librării în care am intrat aproape instinctiv în încercarea de a mă desprinde din șirul aparent nesfârșit de oameni care priveau absenți la vitrinele patiseriilor căutând doar un singur tip de hrană, cea necesară strictei supraviețuiri. Aș minți dacă aș spune că am zăbovit prea mult printre rafturi. Aerul îmbâcsit al librăriei și lipsa deplină a altor clienți m-au zorit să înșfac una dintre primele cărți care mi s-au ivit în fața ochilor. Mi-am dat seama că tocmai câștigasem la loteria titlurilor când am auzit vorbele librarului: „este prima carte vândută săptămâna asta”.

Pe fundalul picăturilor de ploaie care loveau ritmic parbrizul, admiram coperta aflată în armonie cu vremea: vedeam o femeie îmbrăcată în tonuri cenușii, cu un buchet de frezii galbene în mână, care sfredelea cu privirea oamenii din spatele său și încercam să îmi imaginez firul acțiunii. Din momentul în care m-am încumetat să deschid cartea și am trecut de prefața greoaie și elogioasă, am început să alunec printre cuvintele primului capitol. Multe au fost cărțile pe care le-am citit până acum, dar niciuna nu m-a tulburat sau surprins într-atât de mult de la primele pagini. O scurtă povestire a acțiunii: într-un parc din fața Patriarhiei din Moscova, Berlioz, un scriitor tradiționalist, adept al birocrației literare, și Ivan, un poet tânăr cu viziuni liberale, întrețin o discuție în contradictoriu cu un străin dubios, despre care află mai târziu că se numește Woland și este consultant în magie neagră, subiectul discuției fiind existența lui Iisus Hristos. Acest gentilom i-a prevestit moartea imediată lui Berlioz, fapt care s-a adeverit peste doar câteva minute, scriitorul fiind călcat de tramvai chiar când se ducea să sune la un ospiciu pentru Woland. Intersecția politicii cu religia a fost ceea ce m-a făcut să nu mă dezlipesc de paginile cărții, mai ales după ce m-am documentat temeinic cu privire la originile autorului și la repercusiunile pe care acesta a trebuit să le suporte în urma publicării unei cărți cu un subiect atât de controversat. Într-un URSS dominat de opresiuni și de cenzură, Bulgakov a fost condamnat dur de către Stalin pentru „îndrăzneala” de a-și expune sincer gândurile și convingerile religioase și politice, scriitorul sfârșind într-un mod sinistru de asemănător cu Ivan, cel care încerca să-i avertizeze pe cei din jur cu privire la existența lui Woland, un om aparent inofensiv, dar cu gânduri și intenții malefice. Autorul se metamorfozează astfel într-un  „apărător al binelui”,  în persoana poetului neînțeles Ivan, în timp ce Stalin îmbracă hainele (poate puțin prea opulente pentru a trece neobservate)  lui Woland, ce se dovedește mai târziu a fi însuși diavolul. Am fost fascinată de alternanța planurilor care, în ciuda prăpastiei temporale și ideologice, se îmbină într-o narațiune cu substraturi din cele mai diverse, în timp ce firul poveștii se deapănă surprinzător de natural și cursiv. După încercarea de a dezvălui identitatea lui Woland, încercare zădărnicită de niște întâmplări cel puțin dubioase, Ivan a fost dus la un ospiciu, loc în care s-a întâlnit cu Maestrul. Acesta fusese condamnat la o ședere lungă și bineînțeles fără temei la un sanatoriu de boli mintale pentru scrierea unui roman despre viața lui Ponțiu Pilat, ceea ce  încălca flagrant regulile creației literare de atunci, fapt ce a pricinuit și despărțirea de cea mai dragă ființă, Margareta, cea pe care o privisem cu atâta admirație pe coperta cărții.

Poate că regimul nostru politic actual este diferit de cel oglindit în roman, dar, în viziunea mea, majoritatea concepțiilor și a părerilor de atunci au rămas aceleași. Metafora ospiciului nu este altceva decât tendința arhaică a societății de a marginaliza oamenii diferiți de mulțime sub pretextul unor boli mintale închipuite, ca într-o junglă în care exemplarele mutante sunt izolate și excluse fără preget. Asemănarea dintre comunismul stalinist și așa-zisa democrație pe care o  trăim astăzi este doar unul dintre numeroasele motive pentru care această carte a devenit o incontestabilă preferată, al cărei scop nu  se limitează doar la îmbogățirea experienței spirituale, ci și la dobândirea unor cunoștințe strâns legate de fundamentul creștinismului. Țin minte și acum nedumerirea inițială cu privire la unul dintre capitole, care începea, fără nicio explicație, fără niciun semn, cu Ponțiu Pilat luând hotărârea de a răstigni un profet considerat un opozant la adresa conducerii de atunci, o decizie ezitantă care urma să schimbe lumea pentru totdeauna.

Revenirea la planul narativ inițial a fost la fel de bruscă, chiar în toiul povestirii despre frământările și semnele divine primite de cel care tocmai hotărâse soarta lui Iisus și pecetluise destinul întregii omeniri. La Moscova, în schimb, Woland și „trupa” sa, din care făcea parte și un motan negru înzestrat cu darul vorbirii, și-au găsit locul de întrunire în apartamentul unui scriitor rus cât se poate de tradiționalist, pe care l-au gonit de acasă și l-au trimis într-o zonă izolată din nordul Rusiei fără nicio explicație. După ancorarea în inima Moscovei, niște întâmplări cel puțin ciudate au început să fie remarcate de locuitori, ca niște mici episoade de satiră care întregesc tabloul societății rusești de acum două secole prezentat pe alocuri ironic. De pildă, o secretară aproape că și-a pierdut mințile la vederea șefului său, un economist ale cărui afaceri nu erau dintre cele mai curate, aparent „decapitat” dar fără a-și conștientiza pierderea, comportându-se de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Nimeni altcineva nu vedea schimbarea, fapt ce a sporit sentimentele contradictorii ale secretarei, până când, ca din senin, totul a revenit la normal. Multe astfel de întâmplări hilare sunt relatate pe parcursul cărții, fiind mai degrabă un amestec al satirei politice cu umorul negru, ceea ce a constituit un alt motiv pentru care romanul a devenit un preferat. Bineînțeles că unele cunoștințe, precum cele legate de fundamentele creștinismului ori de modelul comunismului rusesc, nu își găsesc neapărat aplicabilitate în cotidian, dar convingerea mea este că fiecare om este suma cărților pe care le citește și a experiențelor prin care trece, iar mie mi-ar plăcea să cred că partea bibliofilă a sufletului meu este suma unor astfel de lecturi. Intervenția fantasticului, ca un amplificator al subtilităților care privesc moravurile societății, a fost ceea ce a sedimentat preferința mea pentru acest roman și a desăvârșit firul epic, conturând transformarea temporară a Margaretei într-o ființă zburătoare, un gest menit să oprească demersurile malefice ale lui Woland. Pe parcursul cărții m-am atașat de cele mai multe dintre personaje și m-am transpus oarecum nevolnic în Rusia secolului XIX, astfel că lectura deznodământului a fost mai mult decât revelatoare, a fost un soi de eliberare din hăurile simbolismului, urmată de revenirea la planul concretului.

Nu mi-aș dori să dezvălui prea mult din epilogul poveștii, astfel că mă voi limita la un îndemn pentru viitorii cititori ai cărții: zăboviți cât mai mult printre pagini, bucurați-vă în tihnă de scriitura lină și luați aminte la învățaturile pe care cu toții le avem de tras din greșelile trecutului. Închei această recomandare de lectură prin citatul meu preferat din „Maestrul și Margareta”, o temă de gândire și o întrebare care rezumă întregul sens al existenței, în toată complexitatea sa: „Ce ar face bunătatea ta, dacă nu ar exista răul și cum ar arăta lumea, dacă ar dispărea umbrele? ”.           Prezentare de carte ( „Maestrul și Margareta” de Mihail Bulgakov), realizată de  eleva Mara Ungureanu (de la Colegiul Național ”Dimitrie Cantemir”). Profesor îndrumător Adina – Elena Mitroiu. Această lucrare a fost înscrisă la  Concursul ”Cartea pe care o iubesc”, organizat de Biblioteca Municipală ”Radu Rosetti” din Onești

”A dărui te poate ferici mai mult sau tot atât de mult cât a primi…” – iată  o vorbă  simplă, care aduce  o neasemuită bucurie profesoarei  Adina  – Elena  Mitroiu, gândind  numai la profunzimea  și  acuratețea ideilor exprimate de eleva sa, Mara Ungureanu. Astfel, ”arhitect al învățării” – profesorul ”naște” gândul de recunoștință  al elevilor,  gata  ”să își ia zborul” spre împlinirile  vieții.