Lecturi afective – ”Metafore comăneștene” (I)

Lecturi  afective  – ”Metafore   comăneștene” (I)

Articol  de  prof. Aristotel  Pilipăuțeanu

 

În timp ce ”Antologia poeților trotușeni”, proiectată de Cenaclul ”George Călinescu” din Onești, s-a cantonat la, probabil, volumul I, negăsindu-și busola potrivită, alți literați, mai perseverenți, au ajuns la  volumul  al V-lea cu ”Metafore comăneștene”. Acum ne oprim asupra celui de-al IV-lea volum – antologie a Grupului de Literatură și Artă ”Metafore comăneștene” (apărut la Editura PIM, 2021).  Aceasta chiar în absența ilustrului și regretatului lor mentor, Leonid Iacob, căruia îi este dedicat întregul volum  cu scântei de liniște pentru suflet. Dintr-o fotografie înrămată în negru, chipul ”șefului de trib” privește cu un zâmbet părintesc, protector, îngăduitor și cu o nuanță de mândrie la ”copiii” săi. Aceștia nu s-au risipit, din contra, cum arată cuvântul de reîntâlnire, ”sunt dârzi în hotărârea lor de a menține flacăra culturii românești, indiferent de vremurile ce vor urma. Pandemia va rămâne un ecou  în fața eternității, cartea e însăși fărâma de  eternitate”.

Cum era de așteptat, volumul se deschide cu omagii  pentru Leonid Iacob,  ”un profesor respectat de atâtea generații de elevi, un autor care a publicat  10 cărți, un mentor de cenaclu literar” (rezumă Ion Moisă). Muzicologul Nicolae Garai analizează volumul ”Din străbuni”, aparținând  regretatului lampadofor. Însă ”un  om nu moare cu adevărat decât atunci  când nu mai există nimeni care să-și amintească de el” (Savina Hrebenciuc). Și, poetic spus, ”Grădinarul s-a gândit  că e momentul să plece. Era bucuros de frumusețera  acestei grădini, dar îl aștepta alta, mai mare, în care  avea de continuat misiunea lui” (Mădălina Andreea Miron). Fiecare dintre  cei 27 de autori, activi în cadrul grupului sau cu origine zonală,  dar aflați momentan în diaspora, vede prin propria prismă lumea ce ne înconjoară zi de zi, convertind trăirile sublime în minunate cariatide literare.  Redactorul principal este Mădălina Andreea Miron care  asigură  tehnoredactarea și ilustrează coperta cu basorelieful ”Vis” al lui Teodor Dogă, dăltuit în lemn.

 

Iubire, speranță, viață

 

Poezia deține un rol polivalent în antologie, iar, tematic,  iubirea are întâietatea. ” Că dragostea nu-i doar un joc / Ci e, oricând, greauă povară” (Leonid Iacob). Printre coșmarurile trăite pe mare  cu atâta intensitate încât viața este văzută ca o  trudnică instrucție ori ca un voiaj de la  durerile trecute la  stela  bucuriei, Aurel  Baciu include  fermecătoare siluete:”Îți  stau în suflet sacre comori! / Fată frumoasă, înrourată, / Veselă fată îndepărtată, / Încă mă tulburi, încîă mă dori!” Cu ”Luna plină de o femeie”, Helena Lavinia Hristodoulakis transformă noaptea într-o  sărbătoare a erosului: ”Sub stele văpaie,  /  ard pletele-n lacrimi șiroaie”,  ”zorile iară / fac ochii migdalați de fecioară”. Întâlnirile trupești și sufletești capătă proporții  de epopee  astrală: ”Mi-au rupt în deliruri zodiacale / umbra de jale / de- amantă muțită în ritm de cabale / și m-ai iubit”. Probă de răscolitoare poezie, ”Eroticându-te” ar merita citată integral.. Tot ceea ce ne aparține iubirii se disipează în marea ignoranței: ”Și te iubeam zăludă de vise /  cu ploaie, cu stele, cu șoapte nescrise /  mușcând din tine ca din pârg de caise // Și  mă iubeai nebun ca pe floare de vară-ți, / în plânsele dragostei noastre  turnând / tu prima-mi iubire, eu sânziană-ți…”

Sentimentul iubirii își găsește  trudnic haina autodefinirii, nu rareori comparațiile dovedindu-se ideale  instrumente:”Eu te-am iubit ca zborul ce-l scriu pe cer lăstunii , / Ca prima înflorire  ce-o-nfioară teii” (Dumitru Ichim). Accente dramatice însoțesc eternul  conflict  dintre aspirația spre puritate – a  cărei dobândire presupune  o chinuitoare, îndelungată asceză –  și chemarea ispititoare a erosului, împletire de paradisiac și infern; ”Cum  te iubesc, vrăjmașo, cu  sfânta-mi nebunie! / Cu-atât mai mult mi-ești dragă, că-n sâmbur de tristeți / Slobozi din  cer prin suflet azur de Voroneț, /  Dar faci din ochi lui Dante, Infernul să ți-l scrie”, notează Dumitru Ichim care  observă cum ispita se  înveșmântează în imparabila putere de sugestie a  farmecului feminin, certificând îndemnul ”Cerchez la femme” și exemplificând  cu  biblica Salomee: ”Nu cu oțet prinzi zborul, ci cu –nșoptiri de miere, / Cum își dezbracă mintea de noaptea ei, parfumul”. Supremația iubirii  este indiscutabilă: ”Filosofala piatră? S-o caute nebunii! / Eu  când te  am  în brațe, zvârl pân – la cer lăstunii!” (Dumitru Ichim, autor de versuri impecabile sub aspectul prozodiei clasice,  pigmentate măiestrit cu figuri de stil, poet recomandat fie și de un singur vers: ”Spre  violet nostalgic penumbrei  de mărgean”).

Mădălina Andreea Miron, tânăr talent de excepție, autoare a unuia dintre cele mai frumoase texte  publicate vreodată în ”Amprenta” oneșteană (Balul florilor de la Palatul Ghika) descoperă  că există și o ”Eclipsă a dragostei”, ”dar de aducere aminte”. Visul adolescentin de iubire  se însoțește, nu putea fi altfel,  cu tulburătorul mit al zburătorului: ”Nesomn pe pleoapele pădurii / Furându-mi talismanele tăcerii, / Tu-mi ești pe suflet, pe malurile gurii / Și te sărut  pe vis, în focul serii”. Speranța convertirii visului în fermecătoare  realitate nu  dezarmează: ”Zac stelele decolorate lăcrimând / Croindu-mi zeghea peste umeri goi / Te aștept, te inimă, te  dor, te gând / Eu te iubesc  și cred etern în Noi”.

Polivalența sentimentului erotic este  bine subliniată de Cornelia Prisecaru Zota: ”Steaua inocentelor iubiri în uniforme de școală / puse bine în tocita servietă cu cataramă, /  Steaua iubirilor trecătoare / de mult părăsite , / câteodată, peste  ani mulți,  încă răzvrătite,  / Steaua iubirilor tulburi dintr-un părculeț de vară, / care se topesc în flăcări ruginii de toamnă, / Steaua  iubirilor de o întreagă viață, / împotmolite în tulburi sloiuri de gheață…” Iar pentru Camelia (Iosub) Thomas, totul este iubire: ”Săruturi  se topesc în foi de calendar / Și lumea mănâncă cu poftă iubire./ Destine-atârnate de jocuri cu zar / Și mizele toate cerșesc fericire”.

 

Anotimpurile  existenței 

 

Mama reprezintă un motiv frecvent  abordat de poeții comăneșteni. Ființa legendară obține  primatul senzațiilor inițiale proprii vieții: ”Tu mi-ai fost primul zâmbet în lumea de durere / și prima întâlnire  cu dragostea curată, / tu mi-ai fost  primul picur plăcut de mângâiere / și prima legănare pe iarba-nrourată” (Alina Apostoaie). Distanțarea de leagănul copilăriei generează un dor fără  sațiu, mai  ales în amurgul existenței. Tristețea sfâșietoare smulge accente mioritice:”De aceea, mamă, / te rog să-mi trimiți câteva fire de iarbă / de lângă prispă / ca să mi le răsădesc în ograda vieții, / c-a-nceput  să mi se usuce / și niște apă din fântâna din ogradă, / să-mi clătesc visele  năclăite… //Și te mai rog, mamă / nu le spune alor noștri / că eu am rătăcit  cărările / și nu  mai găsesc trenul  albastru spre casă” (Petre Colăcel). Mama reprezintă ”o idee mai sus decât viața”, ” un mărgean / cuprinzând  infinitul”, ne spune Mădălina Andreea Miron, care face  o tulburătoare radiografie  a jerfei materne:”Ce e mama? Un fluture / Cu  geneză inversă, / Tocindu-și din dragoste / Aripi mărețe / Până se face vierme / Și-mbrățișează  pământul, / Mulțumind lui Dumnezeu / Pentru bucuria / Pruncilor ei…”  Nu este nevoie, dacă îți iubești cu adevărat mama care te-a făcut om sau domn, nici de exces de cuvinte, nici de podoabe stilistice:”Eu nu știam că pielea-i fină, / Se trage-ntr-un final, firesc , / Dintr-un extract de  lanolină, / Spălându-ne, iernile, în mână / Flanele și ciorapi de lână!” (Toader Oprea).

Mulți dintre poeții comăneșteni  asociază iubirea  în variatele ei ipostaze cu anotimpurile: ”Iar mă-nfioară aripa gingașă de flutur / Și creanga de cireș ce-a înflorit. / Ca peste păr cu dragoste s-o scutur, / Te văd că râzi, de asta-s fericit” (Dumitru Pantelimon) ; ”O iubire  de toamnă, / Răstignită / Pe-o silabă… / Sfredelind învierea!…” (Vasile Ungureanu) .  Despre ”Pomi înfloriți” sau ”Animozități în caniculă” scrie  cu participare afectivă  Cornelia Prisecaru Zota. Atmosfera nocturnă neliniștește cu fantasmele ei: ”Greierii cântă o liniște crudă /  Ce zburdă călare pe străzi și  cărări. / Noaptea  înghite pielea mea udă / Cu gust de caisă, de zbor, de visări” (Cornelia Iosub Thomas). ”Tăcerea  ta m-a  sechestrat în turn / Cu Luna musafiră la fereastră / Și-aud în gând o pasăre măiastră / Plângând peste  zăvorul meu nocturn” (Laura Vacaru). Momentele mai puțin faste  ale existenței  își află și ele  transcripția lirică: ”Se scufiundă pe rând toate corăbiile / Pe toate mările mapamondului, pe oceane astrale / Din cauza doliului   uriaș al caișilor / Care-și cântă  moartea albă în desene stradale” (Mirtis Dumitru). Ca medicament pentru  astfel de  disturbări sufletești ”păstrăm un cufăr  plin de amintiri” printre care ”sunt strecurate  amăgiri” și peste care ”lăcrimăm a evocare” (Vasile Ungureanu). Vom continua  prezentarea celui de-al IV-lea volum din ”Metafore comăneștene”.    Prof. Aristotel Pilipăuțeanu, Onești  

 

Roast   metaforiștilor comăneșteni

Unii urcă-n deal la coasă.
Alții? Treabă-n bătătură!
Să aibă hrană pe masă…
Pe când EI – Literatură.

 

Fac apologia rimei,
Conținutului savant,
Tu, sub presiunea stimei,
Nu poți pune-un leu pe cant.

 

Umblă prin Ei o nălucă,
Niște fanteziști zglobii…
Unde mai pui că se-apucă
Să scoată Antologii.

 

Selectă „adunătura”,
Unii tari, alții mai moi,
Li se lărgește montura
Nestematelor din foi.

 

Vor să-mprăștie cultura
Prin licee, peste tot,
Își lărgesc căutătura
Și îi cred că știu ce pot.

 

Cum își potrivesc călțunii
E mai greu să bănuiești,
Că „mai este câte unii”
Care vin de la Moinești.

 

Și mai știu pe cineva
Care vine prin eter,
Un „vulcan” cu magmă grea,
De pe glia lui Homer.

 

Vin vreo doi și din Asău
Ce par Materie vie,
Cu un iz de „let me go”!
Zic, ei, c-ar fi Cenușie.

 

Fără să-i alunge greul
Din Târgu Ocna, cu mister,
În contract cu „CheFeRe”-ul
Vin „pi șânili di her”!

 

Ignorând gradul uzurii
Aranjați, gătiți frumos,
Ițele Literaturii
Cu devotament descos.

 

Serile sunt asortate
Cu-n select fond muzical,
De un menestrel sortate
Într-un ritm ambiental.

 

Dar aș întreba decent:
Când copiii, pe-nserate,
Vor să-nvețe-un instrument,
Și-ar dori intimitate?
MAI STAȚI ȘI PE-ACASĂ, FRATE!

 

Parc-aș fi străpuns de nituri
Și fixat, pe veci, de Ei,
Poate or s-ajungă mituri…
Chiar dacă-s niște „mișei”.

 

La Cenaclu mă duc joia,
Cam la două săptămâni;
Simt imperios nevoia
Să-i întîlnesc pe „nebuni”.

Nicu Vatavu, Comănești,  mai 2022

 

            

 

Distribuie articolul!