Articol de prof. Aristotel Pilipăuțeanu
În timp ce ”Antologia poeților trotușeni”, proiectată de Cenaclul ”George Călinescu” din Onești, s-a cantonat la, probabil, volumul I, negăsindu-și busola potrivită, alți literați, mai perseverenți, au ajuns la volumul al V-lea cu ”Metafore comăneștene”. Acum ne oprim asupra celui de-al IV-lea volum – antologie a Grupului de Literatură și Artă ”Metafore comăneștene” (apărut la Editura PIM, 2021). Aceasta chiar în absența ilustrului și regretatului lor mentor, Leonid Iacob, căruia îi este dedicat întregul volum cu scântei de liniște pentru suflet. Dintr-o fotografie înrămată în negru, chipul ”șefului de trib” privește cu un zâmbet părintesc, protector, îngăduitor și cu o nuanță de mândrie la ”copiii” săi. Aceștia nu s-au risipit, din contra, cum arată cuvântul de reîntâlnire, ”sunt dârzi în hotărârea lor de a menține flacăra culturii românești, indiferent de vremurile ce vor urma. Pandemia va rămâne un ecou în fața eternității, cartea e însăși fărâma de eternitate”.
Cum era de așteptat, volumul se deschide cu omagii pentru Leonid Iacob, ”un profesor respectat de atâtea generații de elevi, un autor care a publicat 10 cărți, un mentor de cenaclu literar” (rezumă Ion Moisă). Muzicologul Nicolae Garai analizează volumul ”Din străbuni”, aparținând regretatului lampadofor. Însă ”un om nu moare cu adevărat decât atunci când nu mai există nimeni care să-și amintească de el” (Savina Hrebenciuc). Și, poetic spus, ”Grădinarul s-a gândit că e momentul să plece. Era bucuros de frumusețera acestei grădini, dar îl aștepta alta, mai mare, în care avea de continuat misiunea lui” (Mădălina Andreea Miron). Fiecare dintre cei 27 de autori, activi în cadrul grupului sau cu origine zonală, dar aflați momentan în diaspora, vede prin propria prismă lumea ce ne înconjoară zi de zi, convertind trăirile sublime în minunate cariatide literare. Redactorul principal este Mădălina Andreea Miron care asigură tehnoredactarea și ilustrează coperta cu basorelieful ”Vis” al lui Teodor Dogă, dăltuit în lemn.
Iubire, speranță, viață
Poezia deține un rol polivalent în antologie, iar, tematic, iubirea are întâietatea. ” Că dragostea nu-i doar un joc / Ci e, oricând, greauă povară” (Leonid Iacob). Printre coșmarurile trăite pe mare cu atâta intensitate încât viața este văzută ca o trudnică instrucție ori ca un voiaj de la durerile trecute la stela bucuriei, Aurel Baciu include fermecătoare siluete:”Îți stau în suflet sacre comori! / Fată frumoasă, înrourată, / Veselă fată îndepărtată, / Încă mă tulburi, încîă mă dori!” Cu ”Luna plină de o femeie”, Helena Lavinia Hristodoulakis transformă noaptea într-o sărbătoare a erosului: ”Sub stele văpaie, / ard pletele-n lacrimi șiroaie”, ”zorile iară / fac ochii migdalați de fecioară”. Întâlnirile trupești și sufletești capătă proporții de epopee astrală: ”Mi-au rupt în deliruri zodiacale / umbra de jale / de- amantă muțită în ritm de cabale / și m-ai iubit”. Probă de răscolitoare poezie, ”Eroticându-te” ar merita citată integral.. Tot ceea ce ne aparține iubirii se disipează în marea ignoranței: ”Și te iubeam zăludă de vise / cu ploaie, cu stele, cu șoapte nescrise / mușcând din tine ca din pârg de caise // Și mă iubeai nebun ca pe floare de vară-ți, / în plânsele dragostei noastre turnând / tu prima-mi iubire, eu sânziană-ți…”
Sentimentul iubirii își găsește trudnic haina autodefinirii, nu rareori comparațiile dovedindu-se ideale instrumente:”Eu te-am iubit ca zborul ce-l scriu pe cer lăstunii , / Ca prima înflorire ce-o-nfioară teii” (Dumitru Ichim). Accente dramatice însoțesc eternul conflict dintre aspirația spre puritate – a cărei dobândire presupune o chinuitoare, îndelungată asceză – și chemarea ispititoare a erosului, împletire de paradisiac și infern; ”Cum te iubesc, vrăjmașo, cu sfânta-mi nebunie! / Cu-atât mai mult mi-ești dragă, că-n sâmbur de tristeți / Slobozi din cer prin suflet azur de Voroneț, / Dar faci din ochi lui Dante, Infernul să ți-l scrie”, notează Dumitru Ichim care observă cum ispita se înveșmântează în imparabila putere de sugestie a farmecului feminin, certificând îndemnul ”Cerchez la femme” și exemplificând cu biblica Salomee: ”Nu cu oțet prinzi zborul, ci cu –nșoptiri de miere, / Cum își dezbracă mintea de noaptea ei, parfumul”. Supremația iubirii este indiscutabilă: ”Filosofala piatră? S-o caute nebunii! / Eu când te am în brațe, zvârl pân – la cer lăstunii!” (Dumitru Ichim, autor de versuri impecabile sub aspectul prozodiei clasice, pigmentate măiestrit cu figuri de stil, poet recomandat fie și de un singur vers: ”Spre violet nostalgic penumbrei de mărgean”).
Mădălina Andreea Miron, tânăr talent de excepție, autoare a unuia dintre cele mai frumoase texte publicate vreodată în ”Amprenta” oneșteană (Balul florilor de la Palatul Ghika) descoperă că există și o ”Eclipsă a dragostei”, ”dar de aducere aminte”. Visul adolescentin de iubire se însoțește, nu putea fi altfel, cu tulburătorul mit al zburătorului: ”Nesomn pe pleoapele pădurii / Furându-mi talismanele tăcerii, / Tu-mi ești pe suflet, pe malurile gurii / Și te sărut pe vis, în focul serii”. Speranța convertirii visului în fermecătoare realitate nu dezarmează: ”Zac stelele decolorate lăcrimând / Croindu-mi zeghea peste umeri goi / Te aștept, te inimă, te dor, te gând / Eu te iubesc și cred etern în Noi”.
Polivalența sentimentului erotic este bine subliniată de Cornelia Prisecaru Zota: ”Steaua inocentelor iubiri în uniforme de școală / puse bine în tocita servietă cu cataramă, / Steaua iubirilor trecătoare / de mult părăsite , / câteodată, peste ani mulți, încă răzvrătite, / Steaua iubirilor tulburi dintr-un părculeț de vară, / care se topesc în flăcări ruginii de toamnă, / Steaua iubirilor de o întreagă viață, / împotmolite în tulburi sloiuri de gheață…” Iar pentru Camelia (Iosub) Thomas, totul este iubire: ”Săruturi se topesc în foi de calendar / Și lumea mănâncă cu poftă iubire./ Destine-atârnate de jocuri cu zar / Și mizele toate cerșesc fericire”.
Anotimpurile existenței
Mama reprezintă un motiv frecvent abordat de poeții comăneșteni. Ființa legendară obține primatul senzațiilor inițiale proprii vieții: ”Tu mi-ai fost primul zâmbet în lumea de durere / și prima întâlnire cu dragostea curată, / tu mi-ai fost primul picur plăcut de mângâiere / și prima legănare pe iarba-nrourată” (Alina Apostoaie). Distanțarea de leagănul copilăriei generează un dor fără sațiu, mai ales în amurgul existenței. Tristețea sfâșietoare smulge accente mioritice:”De aceea, mamă, / te rog să-mi trimiți câteva fire de iarbă / de lângă prispă / ca să mi le răsădesc în ograda vieții, / c-a-nceput să mi se usuce / și niște apă din fântâna din ogradă, / să-mi clătesc visele năclăite… //Și te mai rog, mamă / nu le spune alor noștri / că eu am rătăcit cărările / și nu mai găsesc trenul albastru spre casă” (Petre Colăcel). Mama reprezintă ”o idee mai sus decât viața”, ” un mărgean / cuprinzând infinitul”, ne spune Mădălina Andreea Miron, care face o tulburătoare radiografie a jerfei materne:”Ce e mama? Un fluture / Cu geneză inversă, / Tocindu-și din dragoste / Aripi mărețe / Până se face vierme / Și-mbrățișează pământul, / Mulțumind lui Dumnezeu / Pentru bucuria / Pruncilor ei…” Nu este nevoie, dacă îți iubești cu adevărat mama care te-a făcut om sau domn, nici de exces de cuvinte, nici de podoabe stilistice:”Eu nu știam că pielea-i fină, / Se trage-ntr-un final, firesc , / Dintr-un extract de lanolină, / Spălându-ne, iernile, în mână / Flanele și ciorapi de lână!” (Toader Oprea).
Mulți dintre poeții comăneșteni asociază iubirea în variatele ei ipostaze cu anotimpurile: ”Iar mă-nfioară aripa gingașă de flutur / Și creanga de cireș ce-a înflorit. / Ca peste păr cu dragoste s-o scutur, / Te văd că râzi, de asta-s fericit” (Dumitru Pantelimon) ; ”O iubire de toamnă, / Răstignită / Pe-o silabă… / Sfredelind învierea!…” (Vasile Ungureanu) . Despre ”Pomi înfloriți” sau ”Animozități în caniculă” scrie cu participare afectivă Cornelia Prisecaru Zota. Atmosfera nocturnă neliniștește cu fantasmele ei: ”Greierii cântă o liniște crudă / Ce zburdă călare pe străzi și cărări. / Noaptea înghite pielea mea udă / Cu gust de caisă, de zbor, de visări” (Cornelia Iosub Thomas). ”Tăcerea ta m-a sechestrat în turn / Cu Luna musafiră la fereastră / Și-aud în gând o pasăre măiastră / Plângând peste zăvorul meu nocturn” (Laura Vacaru). Momentele mai puțin faste ale existenței își află și ele transcripția lirică: ”Se scufiundă pe rând toate corăbiile / Pe toate mările mapamondului, pe oceane astrale / Din cauza doliului uriaș al caișilor / Care-și cântă moartea albă în desene stradale” (Mirtis Dumitru). Ca medicament pentru astfel de disturbări sufletești ”păstrăm un cufăr plin de amintiri” printre care ”sunt strecurate amăgiri” și peste care ”lăcrimăm a evocare” (Vasile Ungureanu). Vom continua prezentarea celui de-al IV-lea volum din ”Metafore comăneștene”. Prof. Aristotel Pilipăuțeanu, Onești
Roast metaforiștilor comăneșteni
Unii urcă-n deal la coasă.
Alții? Treabă-n bătătură!
Să aibă hrană pe masă…
Pe când EI – Literatură.
Fac apologia rimei,
Conținutului savant,
Tu, sub presiunea stimei,
Nu poți pune-un leu pe cant.
Umblă prin Ei o nălucă,
Niște fanteziști zglobii…
Unde mai pui că se-apucă
Să scoată Antologii.
Selectă „adunătura”,
Unii tari, alții mai moi,
Li se lărgește montura
Nestematelor din foi.
Vor să-mprăștie cultura
Prin licee, peste tot,
Își lărgesc căutătura
Și îi cred că știu ce pot.
Cum își potrivesc călțunii
E mai greu să bănuiești,
Că „mai este câte unii”
Care vin de la Moinești.
Și mai știu pe cineva
Care vine prin eter,
Un „vulcan” cu magmă grea,
De pe glia lui Homer.
Vin vreo doi și din Asău
Ce par Materie vie,
Cu un iz de „let me go”!
Zic, ei, c-ar fi Cenușie.
Fără să-i alunge greul
Din Târgu Ocna, cu mister,
În contract cu „CheFeRe”-ul
Vin „pi șânili di her”!
Ignorând gradul uzurii
Aranjați, gătiți frumos,
Ițele Literaturii
Cu devotament descos.
Serile sunt asortate
Cu-n select fond muzical,
De un menestrel sortate
Într-un ritm ambiental.
Dar aș întreba decent:
Când copiii, pe-nserate,
Vor să-nvețe-un instrument,
Și-ar dori intimitate?
MAI STAȚI ȘI PE-ACASĂ, FRATE!
Parc-aș fi străpuns de nituri
Și fixat, pe veci, de Ei,
Poate or s-ajungă mituri…
Chiar dacă-s niște „mișei”.
La Cenaclu mă duc joia,
Cam la două săptămâni;
Simt imperios nevoia
Să-i întîlnesc pe „nebuni”.
Nicu Vatavu, Comănești, mai 2022