-Nu mai pleca pe mare, copilul meu! Găsește-ți ceva de lucru în oraș, nu mai suport să știu că nu calci pământul luni de zile. Nu mai rezist. Noaptea mi s-a transformat în zi, nu mai pun geană pe geană. Gândul mi se împletește în culori sumbre chiar dacă mă rog neîncetat!

  Săraca mamă, așa-i spunea mereu fratelui meu când se întorcea din voiajul de trei sau de șase luni de zile pe mare. Oricât l-ar fi rugat, era zadarnic. El iubea marea, își iubea meseria și totodată gândea că sacrificiile făcute vor îndepărta câtuși de cât, pentru un anumit timp, nevoile familiei. Pentru el era ceva moral ridicarea nivelului de trai instalat în sân odată cu lipsurile create de mai mării conducători ai societății de atunci. Nu îi răspundea mamei, o asculta și o îmbrățișa zâmbind, probabil în mintea lui se derulau lucruri știute doar de el, își punea în ordine gândurile. El era eroul și salvatorul nostru. Nu m-aș fi îndrăgostit niciodată de un marinar, nu că nu mi-ar fi plăcut, dar nu am crezut și nici considerat vreodată că aș fi Penelopa în așteptarea lui Ulise. Așteptarea era partea cea mai dureroasă, dorul nu se poate reprima, dorința de a fi în brațele iubitului mereu, ar fi fost mai presus de orice. Dar el? El cum reușea să-și domolească focul din suflet? La acea epocă nu exista telefonul mobil. Nu știu, cred că, în locul emoțiilor adevărate, legate de fibra umană, și-ar fi făcut loc iluzii chinuite, deșertăciunea și neîncrederea. Dar el credea cu ardoare, de parcă o flacără vie îl ținea în viață, avea temei pentru a merge înainte, era ca o nobilă misiune dată de creator, să descopere enigma mării, a vrăjii valurilor ce purtau și încă poarta spre niciunde, sufletele împerecheate cândva la maluri, în porturi…

   Marea era universul lui, o lume aparte, o lume a nedeslușirii, a scufundării, a contopirii și a nesfârșirii, o lume a infinitului pe care o căuta. Căuta să se sprijinea de punctele cardinale, punându-și milioane de întrebări, căutând adevărul despre Fata-Mării niciodată întâlnită, sau despre habitatul scoicilor creatoare de perle, pentru a se folosi de puterile acestora să nu înnebunească înainte de a zări păsările prevestitoare de pământ, a fenomenelor naturii, furtunii dezlanțuite de Neptun, făcându-l să îngenuncheze, să îi plătească simbria neachitată pentru îndrăzneala de a-i fi călcat teritoriul fără să i se ceară permisiunea. Îi spuneam adesea Ulise. Nouă, familiei, ni se părea o lună de zile că este lungă cât un an. Dar după ce s-a căsătorit, soției sale oare cum i se părea? Probabil zeci de ani, până a descoperit că viața ei era doar așteptare sau până a reușit să înlocuiască lutul camerei copilăriei din casa-i părintească, cu dușumea de lemn și mochetă, salteaua de paie cu salteaua Relaxa, soba din chirpici cu caloriferul, ligheanul cu cada, lingura de lemn cu cea de inox, strachina cu porțelanul, fântâna cu robinetul, rochia de stambă cu cea de mătase naturală, cerceii din tablă cu cei din aur și tot așa până când a descoperit că așteptarea putea fi (succesul femeii fatale) înlocuită cu dezmăț, amor ca în telenovele, nopți de fum și perseide…

  El  a iubit-o ca pe lumina zilei, ca pe liniștea mării, care își schimba culoarea în funcție de razele soarelui, când albastru, când turcoaz, precum era culoarea ochilor ei. Sigur i-a fost dor să o strângă în brațe, să viseze cu ea, alunecând prin sute de sentimente stranii ce penetrează fiecare celulă a corpului până la extaz, de acea îmbrățișare care să le dea puterea de a merge mai departe mâna în mână, de a urca pe culmea dominantă a vieții, fericirea. A venerat-o, a iertat-o și cerut iertare pentru nemângâierile, neîmbrățișările și nesărutările din perioada așteptării întoarcerii lui acasă. El a iertat-o, ea nu, chiar dacă era dispus să renunțe la serviciul pe mare. Nu cred că l-a iubit. Cred că s-a îndrăgostit de uniforma ce o purta cu mare mândrie, de  banii pe care îi câștiga și de  lucrurile deosebite și valoroase pe care le cumpăra când acosta nava la cheul unui port străin. Câștiga suficient de mult să nu-și lase soția să meargă la lucru. O voia regina casei și mamă exemplară copiilor lor. Considera că este de ajuns efortul lui. Nu a fost așa. Nu a contat deloc. Cu Dumnezeu de mână a rămas devotat celei de a doua mari iubiri, MAREA. Chiar dacă numai sub acoperișul cerului, nu l-au speriat ploile, nici fulgerele și nici uraganele. A mers cu fruntea sus, avea pentru ce trăi și munci. Visul de a-și vedea copii împliniți și cel de a avea o casă numai a lui, unde să îi primească, i-a dat puteri. Dorințele i s-au împlinit, i-au devenit realitate, dar nu s-a mai îndrăgostit niciodată, nu și-a mai refăcut viața. A rămas fidel a tot ceea ce a iubit și cred cu desăvârșire că încă mai iubește. Da, pe ea o va iubi până ce moartea… așa cum a jurat în biserică, în fața altarului. Astăzi, deși pensionar, i se citește pe chip dorul de ea și de mare.

  Tânjește după ele, după vraja lor,  care nu se poate descrie în cuvinte. S-a dăruit întru totul celor două mari iubiri necunoscute, poate… nu de ajuns, FEMEIA și MAREA!