HRAM LA SCHITU’ SAVA
Bunilor mei Ion și Maria
Și bat boieri în străchini mirosind a soare…
Pe-un rost de codrie, în lume,
Se vântură un clopot
În tâmpla unui schit,
Se pare…
Ne cheamă pustiitul munte
Găsit la izvor de porcarul
Urcat din zăpezi înspre mume,
tălâmb, rătăcit fără leac,
Tăgadă sub pulberi, anume.
*
Un ghiuj uscat cutează plâns,
Copită strâmbă la dalac,
Vârtos, pe scut de grai bătrân
Răstoaca lespezii bătând;
Mai tușinați ca barba verii
Berbecii scurmă după sfinți –
E-o prăvălire-ntre cocoși,
O geană de –‘nălțare.
Se-ncurcă drumul către gând,
Cu vremi se bate grinda șurii,
Uimiri strămută în strămoși…
Sinilii, pereții casei –
Mai aproape, iar, de cer –
E-o fugă către ‘nalturi,
Se rup din rădăcină
bordei, șopron, chiler…
*
Și totul pentru ‘ntâmpinare:
Din mori de odihni
Arnăuți prind foc în chimire,
Altoi din iarba cea rară;
Tropotesc mireni în cărare,
Groapa șchiopului frământă
Ceas de lume păguboasă,
Cumètrii bat colburi,
De strajă albesc cimitire
Și gloduri de pândă și coasă;
Huruie caru’ –n pecete –
Îndemn de muiere frumoasă…
*
Răzleață turmă de viori
și de lăieți căzuți la traistă,
Hoțind, nu rare ori…
*
Mă-nchin cu oasele sub talpă,
Chiar pâlpâie nădejdea poarta frunții
De s-a ieșit cu greieri de năpastă,
Înscriși în fornăit de cal;
*
Se-ntunecă, de-a valma,
Bocanci, ițari, opinci și pălării,
La margini de răspăr – pumnal:
Sudalmă crudă, bălării…
*
– Bunicule, îți vin nepoții,
Cu morți și îngeri, laolaltă…
Sărutul țărnii umple palma
Cu-adaosul de cununii
Și-un strop de pupăză fricoasă,
Înțelenită-n hora porții…
Nu mai tăia un brad:
Azi nu se moare! Încă!
Hultoană zilei verși obadă,
Rătăcitor, din masă-n masă,
Preaplin, peste ulcior te-ncumeți,
Măsura timpului dă brâncă,
Un semn pe ghizdurile stânii;
Ce haine albe scoți din ladă,
Să frângi cocorul de lumină
Cu năluciri din coasta pâinii!…
*
La foișor de veghe,
Din neam de pe Trotùș,
Răzeș cu iapa cea fudulă,
Îți nărui umărul culcuș.
Săpăm adânc momâia ploii,
Sărătură,
puț cu lună,
Cămașa dintre nunți,
Un `august sec, topit fibùlă,
și ce-o mai fi,
o lacrimă-n blid
pentru mămuca oierului-timp,
durutul din țară,
părtaș la cântec de năluci,
Ulcica-i strămutată-n joc,
Urcuș în brâiele necoapte –
Un iepure de pară,
Și pentru duh – răpușii nuci…
O arătare sfarmă prundul,
Un zbânț de apă rece,
Surpat către Căldări,
Punând sutași la berbecari,
Să ferece orândul;
Poveri de umbre în corlată,
Fățarnic, stirigoiul trece,
Se scade glasu’-n conocari,
În veri de cruce prinși călări,
Spumând o buză peste alta,
Slujbind o vrere și mai proastă.
*
S-a aruncat, din nou, rachiu –
Potop de pere răpănoase,
Poslete-n vin, buimac, șoldiu,
Râzând de mârlitori pe coastă.
Împinge hora printre zâne
Și nu ne doare aspru, cobza,
De-a surda, când se sparge… –
Podiri în sufletul suriu,
Mâhnirea codrului când plânge…
*
Tropare subțiri, mânjite-ntr-ascuns
Cu chip de neguri – nuntirile sorții,
Miros de strană – izmă creață,
Câte-un godac de somn
Mai dă cu râtu’-n tèuca morții…
*
Intrare-n postul cu pricina –
Mi-e nefurată amăgirea,
Chiar dacă popii mìnună…
Strălimpezind, fiii Luminii
Tocmesc sihaștrii-ntre poieni,
Întru blestem cu firea soață,
Când nunțile ascund pomeni
În zile cu Schimbări la față. Versuri de Dan Sandu (Berzunți)
”De departe, Mănăstirea Sfântul Sava din comuna Berzunți pare a cuprinde toată pădurea în brațe. În formă de treflă, cu turla pe naos, este stăpâna locului. Poarta îmi inspiră imaginea evanescentă a libertății, a regăsirii. Aici, așa cum în timpul refluxului urmele lăsate se șterg, greutățile rămân în afara ei. Poverile picioarelor dispar, nu mai e ca atunci când parcă ai călca în smoală, devii ușor și plutești. Este locul în care, chiar dacă nu ar fi apă să bei, îți potolești setea, ascultând dezlegările și vorbele, rostite cu duh de către stareț, preoți, călugări şi maici”. Prof. Elena Golai, autoare a articolului ”Berzunți – liniștea care vorbește”, publicat în revista ”Edu Soft”