Știrea zilei!
O știre ”de ținut minte” o aflăm de la … oneșteanca Ștefania Pușcalău: ” Un om poate trăi fără mâncare 40 zile, fără apă vreo 3-4 zile, dar fără internet… maxim-maxim 5 minute!” Ea – ”zâna lui mama cu ochi albaștri”, a adunat câteva …instantanee, ce le oferă cu mult drag tuturor celor care iubesc literatura!
Și nu a mai venit!
Mers clătinat către biroul meu.
– Ăă… Buână zâua.
– Bună ziua!
Și se așează pe o margine de scaun, aproape cât să pice pe lângă.
– Cu grijă! mă ridic eu săritoare, fără să știu din ce motiv n-a văzut scaunul tot.
– Eeei, stați liniștităăă… Am o febră musculară, așa ce febră am, da’ ce să-i faci, trece!? A… a venit? mă întreabă.
– Ce să vină?
– Telefonu’.
– Ați avut o comandă?
Se uită ca și cum ce naivă sunt, sughiță și spune:
– Păi vezi acolo! Hîc! și arată cu degetul spre monitorul calculatorului.
– Pe ce nume aveți contractul?
– Pe numele meu!
– Și aveți și un act din care să aflu care este numele dvs?
– Daaa ceee… ce, io-s aicea la Poliție?
Insist să îmi zică totuși cine este și ce dorește, păstrând ton calm.
El, în continuare, hîc, horc-bleah-horc, clătinând din cap și dând din mâini a lehamite.
Se pipăie pe buzunarele de la piept, apoi pe cele ale pantalonilor…
– …ăă, ce căutam? mă întreabă.
– Buletinul.
Și caută în continuare, apoi zice:
– Ăă, uitați cum facem, io nu văd să scriu aicea, căă… că n-am ochelarii ăia tari, am și febră musculară și viu io altă dată.
– O decizie corectă, vă felicit!
Apoi s-a adunat de pe scaun cu tot cu febra musculară, s-a mai ținut de un perete, de vitrina cu telefoane și a ieșit pe ușă clătinându-se. Și nu a mai venit!
Zacusca de pește
O întâmpin zâmbind. O cunosc, e mama unui fost coleg de prin școala generală.
– Ce faceți, doamna H? Ați ieșit pe căldurile astea, la prânz?
– Păi cine să plătească factura dacă nu eu?
– Aveți dreptate.
– E așa o zăpușeală afară… îmi comunică ea starea vremii.
E drept, habar nu aveam cum era afară, abia când mi-a zis m-am uitat la ceas, era 12:45 iar eu nu mă ridicasem de pe scaun de la 9:00, oră la care am întâmpinat primul client. Doamna H era al 188-lea client la plată, iar pe aplicația meteo arăta 33°C.
Îi înmânez chitanța și mă întreabă:
– Știi cumva cum se face zacusca de pește?
– Nu, doamna H, nu am făcut niciodată, mai face mama uneori. Ea are îndeletnicirile astea. Dar găsiți pe internet…
– Nu știu eu să caut, lasă. Dar nu știi, mama pune macrou sau ce fel de pește?
Nu vreau să știu ce față aveam, depășită de situație și cu alți o sută de clienți în spatele ei. Sigur zâmbeam fără să iau seama…
Mă vede fâstâcită, uitându-mă la clientul din spatele ei doar-doar oi scăpa, vine tipul din spate, plătește, ia chitanța și fuge dintre babe și zacuști, timp în care doamna H conversa cu o altă doamnă de la rând pe care o asalta cu întrebări.
Am urmărit organizarea gastronomică a lumii neavând încotro. Așadar, doamna H întreba:
– Dar oare dacă fac din trei macroi iese ceva?
– Trebuie să iasă…
– Păi da, că eu sunt singură și nu fac cantitate mare. Auziți, dar peștele îl dați prin mașina de tocat sau îl curățați așa de pe oase?
– Mie îmi place să se vadă peștele bucățele, să nu fie pastă, îi explică doamna pe un ton drăguț.
– Și înăbușiti ceapa cu morcovul, tot mai adăugați apă… ca la zacusca tradițională, nu? insista doamna H.
Doamna binevoitoare dădea din cap în semn de confirmare.
N-am avut cum să ascult toate explicațiile rețetei de zacuscă fiindcă din spatele lor tot veneau clienți la plată.
O altă doamnă mi-a zis încurajator, când i-a venit rândul:
– Da’ ce, dumneavoastră aveți timp să faceți zacuscă la câte ore stați aici? Și după atâta lumeee, numai de înșirat borcane nu vă mai apucați acasă. Și eu fac pentru fiică-mea și îi trimit, nici nu mi-o imaginez vreodată mirosind a ceapă călită.
Am zâmbit amândouă complice.
Până a venit un domn mare și grăbit din spate care a zis:
– Libertății 4566733, apartament 17, doamnelor, eu nu mai stau până se pune și peștele în zacusca aia!
Nelămuriții…
– Nu știu io carte, zâna lu’ mama cu ochi albaștri!
Apoi, îl strigă din ușa magazinului pe fiul aflat afară:
– Ionică, treci mă-ncoa’ și scrie aicea pentru frumoasa asta de fată!
A venit Ionică.
– Cee… cee… trebuie aicea?
– Vă rog să completați declarația aceasta cu datele doamnei și dânsa va semna în josul paginii.
Se fâstâcește Ionică și o cheamă pe nevastă-sa:
– Vino, făi, încoa’, scrie tu pentru mămica.
Vine ea, oftează, pufăie, cu copchilu în brațe, ăla micu’ urlă și pac îi altoiește pă parenting una scurtă la fund, după care îl dă jos din brațe și îi zice cu dinții strânși: stai locului odată!
Se apucă ea de scris, cu capul ușor înclinat pe dreapta, cu coatele pe birou și cu buletinul soacrei sale în față. Mama-soacră preluase copchilu’ care se trântea pe jos.
Se uita ea în buletin, mai nota câte o cifră… Și numai ce o întreabă pe mămică-sa soacră:
– Ce adresă trec, bre, unde stai?
– Cum un’i stau, fă Gină, în curte cu tine!
– Da, bre, da’ strada!
– Ei, ete stradă… Nu scrie în buletin!
– Uitați, aveți trecută în buletin și strada, și îi indic cu arătătorul, cât să deslușesc problema existențială noră-soacră.
– Hăhăă, io mă uitam mai sus, face ea luminată.
Mai hăhă-hă nora, mai hihi-hi soacra și termină de completat formularul – ia vezi, zâna lu’ mama, e bine cum am făcut aicea? mă întreabă boss-ul familiei.
– E bine, confirm eu.
Apare și feciorul de prin hol sau de pe afară și mă întreabă tâmp:
– Și? Când ne bagă? iar pe pântecul mare ca de gravide îi lucea maioul alb pe care nu l-am observat până nu și-a pus mâinile-n șold.
Îi răspund ce și cum, firește, legat de instalare. Că instalarea asta înseamnă băgat de cablu.
Nu e atent, așa că intră peste ce îi ziceam eu cu următoarea întrebare:
– Da’ ia să vă mai întreb eu… ș-apăi care-i treaba cu canalul ăla pe care îl plătești și vezi înainte?
I-am explicat pe scurt cu platforma de conținut video pe care vezi înainte de difuzarea la televizor filme și emisiuni ale unui trust. Eram aproape sigură că nu sunt chiar pe înțelesul lui cu explicațiile, dincolo de strădania mea de a-l lămuri, până ce vine ea după ce își adunase geantă și copil și îi zice:
– Da’ treci odată, că doar nu vrei și porno acuma, îți dau eu ția!
”Interviul”
Doi băietani, de vreo dooj’ de ani…
– Vrem și noi doo cartele să meargă afară.
Prezint oferta și aflu că vor două de fiecare. Mbun.
– Da’ să puneți romingo, doamnă, zice celălalt, că noi plecăm joi.
– Veți folosi în Europa?
– Da, doamnă, în Finlanda.
– Frumos. Tocmai acolo ajungeți?
– Da, plecăm cu microbuzul.
– Cum cu microbuzul?
– Da, de aicea de la hotel, joi, ne duce un băiet.
– Și nu e prea lung drumul? Măcar mergeți în nord și e mai răcoare.
– Nu, că și acolo e cald, e dooj’ de grade. Daaa, e mult de mers, așa este. Trei zile.
– Ce munciți voi acolo la reni?
Râd amândoi.
– Nu la reni, doamnă, la pavele.
– Păi puneți pavele aici, e în plină renovare orașul.
– Dar aici nu ne plătește, își bate joc, acolo ne dă bani ca lumea. Să vedeți ce plâng țigăncile după noi când plecăm… De aia le luăm și lor cartele, să ne sune.
– Le trimiteți și voi bani acasă.
– Trimitem, trimitem.
– Și un cadou, direct de la Moș Crăciun.
– Cadou la copii, doamnă, nu la fimeie.
Și râd amândoi.
– Dar aveți și copii?
– Da, trii (n.a. trei), zice unul dintre ei.
– Bravo vouă! Să fiți băieți muncitori!
Le-a plăcut atât de mult „interviul” meu plin de curiozitate, că a doua zi a venit tot satul pentru abonamente.
Slava Finlanda! Ștefania Pușcalău, Onești – Romantique!