Ceea ce șochează de la bun început în creația scriitorului oneștean C. H. Covatariu este prolificitatea. Într-un răstimp relativ scurt, de doar un deceniu, el publică nu mai puțin de 15 cărți (8 romane, un volum de povești și povestiri, 3 culegeri de aforisme, o alta de ”scenete umoristice”, inevitabil 2 volume de versuri) și un scenariu de film. Copleșit, comentatorul literar nu știe ce să aleagă și optează în cele din urmă pentru cartea cu un mare impact la public, intitulată ”Virgina” (Editura ”Timpul”, Iași, 2018).
Întâmplările au loc în orașul de faimă al timpului (anii 1960), Oneștiul, cu toate amănuntele topografice la vedere. Primele rânduri o descriu pe Elisabeta, elevă agasată de examene (membrii comisiilor au fost colerici), care se retrage de câte ori poate în cochilia intimității, trăindu-și viața ca într-un tabloid. Dar nu Elisabeta este protagonista, ”Virgina”! Ea doar deschide una din cortinele care dau acces la trama principală. Ca în scrierile romantice , Costantin Haralambie Covatariu uzează oportun de tehnica povestirii în ramă și a poveștii în poveste. Elisabeta găsește întâmplător abandonată într-un tufiș o carte. Este o narațiune structurată pe un jurnal intim salvat se pare într-o împrejurare tragică și adus autorului cu rugămintea de a-l transpune literar, de către o doamnă în vârstă, dar de mare distincție. Se pare că ea însăși a fost martoră și actantă în cele relatate de jurnal. Insist asupra acestei alambicate structuri, deoarece în roman apar mai multe ”voci”, uneori dificil de distins unele de altele. Însemnările din jurnal aparțin unei prime ”voci”, Virgina, o adolescentă crescută la o casă de copii. De ce se numește Virgina și nu Virginia, vom afla curând. Această primă ”voce ” alternează cu alta, din ”off”, care pare să aparțină prozatorului. Ea uneori rezumă, alteori comentează evenimentele și nu rareori induce o ușoară confuzie, mai ales că trecerea de la persoana I-a la persoana a III a urmează un traseu sinuos. Se adaugă și anticipațiile sau rememorările, punând la încercare abilitatea și răbdarea cititorului. Justificarea ar fi intenția de a îmbrăca evenimentele cu adevărat senzaționale într-o haină literară cât mai potrivită și cât mai apreciată estetic.
Cum spuneam, din jurnal aflăm că Virgina își trăiește adolescența la o casă de copii. Are un prieten din același context, dar o idilă n-are sorți de izbândă, căci bărbatul este cam ”molâu”, iar fata este înfiată de un înalt personaj, director pe o platformă industrială, necăsătorit. Deja suspiciunea începe să planeze, deși, surprinzător, directorul cere și obține documente medicale privind virginitatea fetei. Nici nu bănuim planurile acestui monstru uman, pe care le-am considera absurde, dacă n-ar fi de-a dreptul sinistre. Fata urmează cursurile unei școli pedagogice și parcurge euforic dimineața trăirilor senzuale adolescentine, urmărindu-și cu bucurie transformările fizice care o fac mai frumoasă și mai atrăgătoare. Ea visează la un viitor conjugal ideal.
Apoi, jurnalul urcă vreo câteva trepte insolite. Mai întâi uimirea. Înaltul personaj mai înfiază un băiețel de la același orfelinat. Ulterior, senzaționalul: chemați acasă, un preot și un dascăl oficiază o neașteptată și ciudată căsătorie, căci sexual între directorul Emanoil și Virgina nu se întâmplă nimic. Senzația distrugerii unui vis se împletește cu dezamăgirea eroinei, care dorea ca orice femeie să se mândrească ”și cu albul dar și cu roșul miresei”. Natura însăși pare a-i deplânge drama. ”Fulgii cădeau într-una. Vântul învârtea zăpada troienind-o pe la dosuri. Pâcla născută la căderea fulgilor crea parcă un paravan să escamoteze micul nostru oraș. Între dealul Perchiu și valea Cașinului, pe care abia se mai scurgea un firicel de apă pe sub gheața destul de bogată.”
Zile de suferință, tristețe, amărăciune, frustrare marchează tinerețea Virginei, care pe bună dreptate se întreabă de ce și ce trebuie să aștepte, bovarismul inundându-i ființa. Faptul că datorită soțului, este numită directoare a unei școli nu-i aduce mari satisfacții. Acasă este silită să ia locul menajerei și să se ocupe de educația unui copil al alteia, necunoscute. Este o diabolică îngădire a libertății, restricțiile aspre sunt menite s-o reducă la izolare, la recluziune.”Fiind în stare conjugală diferită de a celorlalte femei, în orice situație, Virgina se prezenta ca trăind într-o veselie contagioasă, aidoma realului într-un spectacol de vodevil”. La întâlnirile tovărășești (prime portițe spre libertate), cu grația înnăscută magnetiza participanții, comparativ cu Emanuel, aflat la polul opus. De aici gelozie, replici corozive, persiflări. Fără a face analiză psihologică, prozatorul transfigurează chinul femeii într-o pădure de întrebări, unele contradictorii, altele fără soluție, multe având rădăcini în trecutul timp al visărilor. Căci actualul timp era ”înnegurat, cu zile care curgeau ca niște aluviuni torențiale, incomode, întunecate peste viața ei”, zice vocea din ”off”. Iar eroina constată și ea:”Drumul vieții mele era searbăd, ca și cum aș fi mers pe poteci în care viețuiau tot felul de reptile veninoase, printre pietroaie colțuroase, umede, îmbrăcate în mușchi…”
Apariția așteptatului, inevitabilului amant este de fapt confirmarea vechiului, eternului joc erotic și cele două voci se întrec în a-l reda cât mai favorabil.
Eroina:”Apariția de prim moment a bărbatului mi-a stârnit fiori ce mi-au traversat șira spinării, provocându-mi o transpirație rece”.
Vocea: ”Cu mersul sigur și o eleganță naturală Matei era un bărbat deosebit de interesant, care iradia senzualitate de felină în timpul vânătorii”.
La rândul ei și eroina este un superlativ de frumusețe: ”Obrajii aveau nuanța fermecătoare în galbenul crizantemei dungate, accentuând caisa înainte de coacere cu umbre împurpurate pe buzele-i neatins de fragede”.
C. H. Covatariu este un scriitor grăbit dar acolo unde interesul său și desigur al cititorului primează, textul este construit în manieră temeinică și rezultatele se văd. Este scena de dragoste, la început îmbinare de dorință și nerăbdare, o voce descriind călătoria lui Matei, alta, a Virginei, imaginându-și-o. Ascensiunea și punctul culminant beneficiază de o dublă sau chiar de o triplă perspectivă, ce pun în evidență senzualitatea, dar mai ales bucuria trăirilor afective. Jurămintele reciproce, declarațiile, asigurarea sentimentală sporesc farmecul unei perioade care se dorește interminabilă. Când totul pare a lua o turnură pașnică, deci insipidă narativ, prozatorul agită lucrurile prin câteva problematizări. Prima este, desigur cea legată de moralitate:
”- Draga mea, nu ți-e teamă de o judecată celestă?
– Ba da, dar știu că pentru mine a fost și va rămâne una sacră!” Sau :”Eu l-am trădat pe Emanoil, pentru că-i soțul meu doar în acte”.
Alteori, eroina se întreba ce s-ar întâmpla dacă soțul ei ar suferi o schimbare în bine sau care ar fi urmările unui divorț. Deznodământul mai este amânat și prin descrieri (bulevardul în euforia primăverii) sau câteva notații realiste, mereu surprinzătoare prin autenticitate (ordinele unui securist șef în urma cărora înfierbântatul Emanoil este expediat acasă de la o petrecere) ori prin ilustrare de epocă (defilarea de 1 Mai). Finalul, dă oarecare densitate ideatică a dialogului, subliniază meschinăria impertinentă a lui Emanoil și setea de purificare a Virginei. Moartea aparent accidentală a celor doi reprezintă prețul ispășirii păcatelor particulare, explicabil într-un caz, discutabil în celălalt. Peste ce mai rămâne stăruie o vreme tristețea de neîmpăcat a lui Matei, risipită și ea de curgerea impasibilă a anotimpurilor peste o mai mult ciudată decât frumoasă poveste de dragoste petrecută, poate, aproape de locurile și timpurile noastre, cum ne lasă a crede autorul.
Îmbinând romantismul faptelor cu realismul trăirilor, surprinzând situații inedite în care poate înnota la un moment dat contra curentului ființa umană, conturând personaje memorabile și o atmosferă adecvată, cartea ”Virgina” semnată de Costantin Haralambie Covatariu transfigurează o felie de viață care îndeamnă la cugetare și la căutarea înțelepciunii. Prof. Aristotel Pilipăuțeanu, Onești
COMENTARII