Răsfoim azi revista ”Acolada”, care se bucură de un prestigiu  deosebit prin cele peste 100 de numere apărute. Ea are ca director general pe scriitorul Radu Ulmeanu  și ca director pe cunoscutul critic literar Gheorghe Grigurcu. Revista ”Acolada” apare  la Satu Mare sub egida Uniunii Scriitorilor din România iar în recentul număr care a văzut lumina tiparului sunt multe articole interesante.

Dintre acestea  am reținut:

– Aforisme  scrise și adunate de Gheorghe Grigurcu:

 

”Ai obosit vreodată în timp ce te bucurai, în timp ce iubeai, în timp ce te rugai? Atunci te lăsai purtat de curgerea vieții. Nu opuneai rezistență, atunci te deschideai prin inimă. Obosești când cauți cuvintele, inima nu te obosește vreodată.  Și mintea caută neîncetat, mereu găsește altceva de care să se agațe, dar în esență mintea își caută liniștea. Deci lupta nu este între noi și cei din jur, sau întâmplările din viață, ci este între noi și noi, acea luptă interioară este cea care epuizează” (Arsenie Boca).

x

Suferi mai mult pentru ceea ce-ai pierdut sau pentru ceea ce n-ai avut niciodată? Uneori pentru ceea ce n-ai avut niciodată, întrucât obiectul unei atari aspirații poate fi idealizat la maximum.

x

Timidul e adesea desconsiderat. Dar nici insul „stăpân pe sine”, cu impuls autoritar, care caută să domine conversația nu e unul tocmai agreabil. E drept, i se dă „atenție”, însă dintr-un reflex defensiv. Semenii intuiesc în caracterul său o primejdie, reacționând în consecință.

x

Ziua în care nu scrii e o zi pustie, suferindă, aidoma unei străzi periferice pe care îndeobște nu se află țipenie de om, cu mulțime de gropi, cu porți ruginite, cu depozite părăsite. Bag de seamă că am descris o stradă din Amarul Târg, pe care o străbat nu o dată.

 

X

Moment negru. Dureri pe care ți le-amintești. Dureri atât de vii, încât nici nu cutezi să ți le-amintești. Treci peste ele ca și cum ai întoarce o pagină de carte.

 

– Virgil Diaconu  publică  un eseu ce face parte  dintr-un volum aflat în lucru, în care menționează:

 

”Poezia lui Eminescu constituie obiectul unui examen pe care îl dau toți criticii și cercetătorii poeziei lui Eminescu, însă pe care nu îl trec decât puțini dintre ei. Lipsa de gust sau simț poetic, ca să nu mai spunem de lipsa criteriilor estetice de evaluare și interpretare a poeziei, lipsa de viziune asupra poeziei, în general, nu le permite tuturor criticilor să emită judecăți de valoare pertinente, competente, asupra poeziei lui Eminescu, împotriva bogatei lor documentații istorico – literare și a numărului foarte mare de pagini de  <<exegeză>>  pe care le dedică poetului.”

 

– Magda Ursache scrie despre Paul Goma:

 

 

”Faptul că se urmează calea trasată de Securitate, ca Goma să fie subapreciat, ignorat, discreditat, blamat, să rămână nedreptățit, minimalizat și marginalizat arată că România se află, de peste 30 de ani, în aceeași stare  <<de bardo>>, cum afirma sociologul Nicu Gavriluță. Cu toate că, vor nu vor confrații, Goma e cel mai cunoscut scriitor român din străinătate. Basarabeanul ar fi putut lua Nobelul, ca reprezentând sufletul românesc în lume. Nu s-a vrut, în pofida recomandării lui Eugen Ionescu: Goma – Soljenițîn român.

 

– Poetul Emilian Marcu  ne încântă în cadrul unui  interviu realizat  de Lucia Negoiță cu frumusețea toamnei la Iași:

 

” La Iași, fiecare anotimp are măreția, farmecul, dar și subtilitățile lui, fiind acel tărâm fermecat care, cu fiecare clipă, te fură și te absoarbe în clocotul lui de vulcan. Da, toamna este chiar fascinantă la Iași. Această stare ți-o transmite, în primul rând faptul, că la 14 octombrie, atunci când inima toamnei străbate  universul, sute de mii de pelerini vin și aduc rugi la racla Sfintei Cuvioase Parascheva, aici, cea care este supranumită drept Sfânta celor ce sunt în nevoi, Ocrotitoarea Moldovei. Se pare, după unele statistici, că această procesiune la racla Sfintei Cuvioase Parascheva ar fi cea mai mare procesiune  din întreaga creștinătate și nu mă îndoiesc de acest adevăr. Statisticele uneori mai spun și adevărul. Ce este îmbucurător în această manifestare de adorație este faptul că pe an ce trece tot mai mulți rugători întăresc rândurile credinței creștin-ortodoxe, cu toate eforturile unora de a atenua aceasta, de a șterge această credință, prin fel de fel de tertipuri. Prin numărul imens de pelerini, orașul Iași primește, pe bună dreptate, o inimă nouă, o inimă imensă. Am trecut și în timpul sărbătorii dar și în celelalte zile de după Marea Slujbă, prin curtea Mitropoliei și am văzut mulțime de oameni, așezați pe câteva rânduri (să fi fost 2.000-3.000 de credinciosi, dornici să ajungă și să treacă pe la racla Sfintei). Și asta se întâmplă aproape zilnic. Eu, în fiecare an, primesc Sfântul Duh al acestei unice Sărbători într-o sfioasă singurătate și pioșenie. Nicăieri nu ești mai aproape de Dumnezeu și de Sfântă, decât în singurătate, acolo unde te poți ruga și intra în dialog cu sacralitatea. Pentru că noi ieșenii avem șansa oferită de Dumnezeu prin domnitorul Vasile Lupu, de la 1641, de a avea moaștele Sfintei mereu aici, cred că în aceste zile de sărbătoare ar trebui să-i lăsăm pe pelerinii, veniți de pretutindeni, să aibă șansa de a ajunge să se roage la sfintele ei moaște. Noi putem face aceasta în celelalte zile ale anului, cu credința că jertfa noastră este mereu binevenită.”

 

– Revista ”Acolada” este mai aproape de … Moldova și ne oferă câteva pagini din  carnetul  celui mai  cunoscut  critic băcăuan, profesorul Constantin Călin, care s-a aplecat asupra operei  lui George Bacovia. De această dată întâlnim ”ceva” al vremilor  anilor  80:

 

24 mai: Cezar Radu a vorbit, în cenaclu, despre „Estetica semiotică”. Orator exersat și substanțial. A fost o prelegere incitantă. Discuțiile s-au prelungit pînă tîrziu, încît s-a renunțat la celelalte teme din program. Fost redactor-șef la Televiziune, cunoaște bine atît teoria, cît și practica presei. A relatat și câteva întâmplări cu caracter anecdotic, pățanii proprii. Odată, într-un documentar de la Tele Enciclopedia, apăreau două mușuroaie: unul cu furnici negre, muncitoare, pașnice și altul cu furnici roșii – rele, agresive, leneșe. I s-a imputat că n-a fost atent: „Asta dați voi?!…” „Dar ce să dăm?”, a întrebat. „Dați vulcanii noroioși! E în afara «interpretărilor»!”, i s-a răspuns. „Ori de cîte ori vedeți «vulcanii noroioși» – a conchis Radu – să știți că a fost scos ceva”. [Anterior, la Bacău, despre semiotică a vorbit, cadrelor didactice, Solomon Marcus. Tema aleasă: „Semiotica ezitării”. Tot atunci, soția sa, Paula Diaconescu – despre „Tehnica analizei stilistice”.] 29 mai: Vernisajul expoziției lui Nicăpetre (Petre Bălănică, n. 1936, Brăila). Prezentarea Doinei Bujor – confuză, ștearsă – n-a fost la înălțimea evenimentului. A vorbit și sculptorul: concis, inteligent, pregnant. A pornit de la o remarcă a lui Henri Coandă, care a spus că în desen îi place grația, în pictură culoarea, în sculptură – gîndirea. Ca sculptor – a subliniat el –, nu poți gândi decât în momentul în care stăpânești materialul. Apoi a explicat semnificația unor desene de-ale sale (ciclul de studii intitulat „Faunul”). Cînd l-a conceput, intenția sa a fost de a-și exprima bucuria și uimirea în fața naturii. De alminteri, în opera sa, multe dintre lucrări caută să se apropie de înfățișarea monumentelor naturii: de pildă, „Tripticul” redă forma Babelor din Bucegi. A prezentat și un proiect de monument public („Hora Unirii”), în speranța că autoritățile locale vor reacționa la propunerea sa. Deși mai „bun”, adică mai receptiv decît în alte dăți, grație convocărilor selective efectuate de d-na Măndica Mardare, sora artistului, publicul a fost atras îndeosebi – am observat – de ciclul „Faunului” (în aparență, licențios) și de un „Zodiac”. Unii zăboveau și în fața panourilor cu fotografii ale lucrărilor rămase în atelier sau montate în alte locuri… 2 iunie, Întâlnire cu Alexandrina Găinușe, acum prim-secretar al județului. Ședința organizată cu această ocazie a fost de un nivel mediocru, dar nu penibilă prin revendicări, cum se întîmplă. O „ședință de contact”. Cunoaște vag – a recunoscut – ambele publicații [Steagul roșu și Ateneu]. Despre gazetă are păreri formate după lectura amănunțită a ultimului număr. Îi place că există continuitate în abordarea problemelor. A constatat – bucurîndu-se de asta – că, în județ, ziarul „e mai solicitat decît Scînteia” și a accentuat necesitatea de a revela semnificația recentelor documente de partid, cît și de a populariza „toate zonele”. A încheiat cu o chemare la exigență, „căci exigența înseamnă mobilizare”. A. G. are o înfățișare plăcută, de gospodină cu stil și un aer onest. La începutul cuvîntului mi s-a părut cu oarecare trac, de care s-a eliberat formulînd niște observații de bun-simț cu privire la întreprinderile care nu găsesc soluții la problemele interne, specifice. În relatarea „discuției cu Tovarășul”, cînd a convocat-o pentru numire, mi s-a părut, de asemenea, sinceră. Era trimisă într-un loc pe care nu-l cunoștea. Anterior venirii la post, trecuse doar o singură dată prin județ, ceea ce știa era superficial, imprecis. A menționat și că a lucrat vreo doi ani „la treburi de scris, de profunzime”. Să mai adaug, oare, că și de data asta, pentru a se evidenția, G. G. s-a autopromovat în lider de opinie?!