Încă strigă Eminescu de la Nistru pân-la Tisa
Glăsuind că ne-am ales cu plânsul ce întinsu-ni-s-a
Peste codrii de aramă, prin pădurea de argint,
Între fraţi ce sunt de-o seamă rătăciţi prin labirint.
Încă plânge Eminescu de la Tisa pân-la Nistru
Că-ndrăznim să mai trăim cu soarta ruptă-n mod sinistru
Şi plimbată prin istorii, hăis şi cea, ca pe-o mârţoagă,
Încât nici chiar visătorii să n-o mai ştie întreagă.
Doar ne-a povestit din vreme că din Nistru pân-la Tisa
Tot românul încă geme şi cu jale plânsu-i-s-a.
Glas de bucium doruri sună pe sub scăpărat de stele…
Turmele adorm la stână…Şi pe dealuri, prin vâlcele,
Cu un fel de cutezanţă, câte-un fir de floare albastră
Încă ţese o speranţă pentru întregirea noastră.
Încă speră Eminescu de acolo, de departe,
Să se-adune oameni ce-s cu inimi calde şi curate,
Să îşi dea mână cu mână, înflorind cărările
Într-o horă, o cunună ce poartă cântările.
Dacă nu vom fi în stare să ne dăm mână cu mână
Fraţi români din depărtare, să-ntregim glia străbună,
Are Domnul Eminescu gând curat ca o lumină:
Să îşi lase Nemurirea…Înapoi la noi să vină,
Ca s-asculte iar jelitul codrului bătut de vânturi
Şi cum buciumul răsună peste cele două Pruturi.
Şi-ar pune viaţa chezaşă pentru o Unire mare
Şi de-ar fi încă doinaşă ca un dor, ca o chemare,
El se lasă iar în moarte şi va arde pentru neam,
Iar cenuşa să i-o poarte peste Prut, pod de mărgean.
Încă întreabă Eminescu de la Nistru pân-la Tisa,
Oare, cum ne-am înţeles cu cei ce ne-au sfâşiat scrisa,
De-am putut răbda mâhnirea şi-am crezut că trăim teafăr?
Ori uitat-am strălucirea veşnicitului Luceafăr?.. Versuri de Lucia Pătrașcu, scriitoare, poetă, lector de carte din Brăila
Gânduri despre Eminescu
Dacă savanţii descoperă lumi, un gânditor descoperă însăşi existenţa, nemurirea. Cum în jurul soarelui se învârt planetele, tot aşa în jurul unor mari spirite roiesc neamuri întregi. Unul dintre aceste spirite este Mihai Eminescu. Eminescu este confirmarea capacitaţii limbii noastre de-a exprima adevărul, aşa cum au făcut-o în ţările lor un Shakespeare, un Dante ori un Goethe, continuând şi amplificând iniţiativa poetului popular din Mioriţa, Meşterul Manole, Tinereţe Fără Bătrâneţe. Dar care este esenţa acestui adevăr? Este bucuria descoperirii nemuririi prin renaştere („Odă în metru antic”). Citind pe Eminescu se contureză gândul că el s-a născut plecând. Gândind la rece chiar aşa stau lucrurile cu fiecare dintre noi. Atunci când „Timpul mort şi-ntinde trupul şi devine veşnicie” vedem cum naşterea şi moartea sunt adunate într-un punct. Inspiraţia există datorită sensibilităţii la poezia din care este făcută lumea. Adevărul însuşi este profund poetic. De aceea marii inspiraţi, Eminescu, Blaga, Nichita Stănescu, sunt şi mari gânditori, în faţa cărora şi filozofii pălesc, iubirea de care ei sunt pătrunşi fiind cea mai înaltă formă de gândire, că “Inima are raţiuni pe care raţiunea nu le cunoaşte” (Blaise Pascal). Dacă o voce a poetului zice “Noi nu avem nici timp, nici loc/ Şi nu cunoaştem moarte”, atunci de unde până unde reducerea lui la nivelul întâmplărilor cotidiene? Este aceasta ipostaza ultimă a unei gândiri reducționiste. Intrarea în opera lui Eminescu este, păstrând proporţiile şi cultural vorbind, echivalentul intrării în eternitate. Iată şi alte exemple în această privinţă, pe care Nichita Stănescu le numeşte “necuvinte”: “Să mă lăsaţi să mor / La marginea mării”; “Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată“; “Timpul mort şi-ntinde trupul şi devine veşnicie”; “Anii tăi se par ca clipe, / Clipe dulci se par ca veacuri”; “Numai omu-i schimbător / Pe pământ rătăcitor” etc. Eminescu face disociere clară între credinţă şi reli-gie: “Credinţa zugrăveşte icoanele-n biserici”, pe când “Religia-i o frază de dânşii inventată”. Credinţa este o intimitate precum hrana. Şi este ştiut că doar cei bolnavi (sau morţii) nu înfometează. Cum pe baza nevoii de hrană trupească a apărut comerţul, la fel pornindu-se de la nevoia de hrană spirituală s-a ajuns la religie. Ca şi comerţul aceasta are între altele şi un scop utilitar, fără de care nu se poate. Zic asta deoarece prea se vehiculează ideea că Eminescu ar fi fost ateu, ceea ce nu e corect. O religie este instituţionalizarea unei credinţe. Ori confuzia, de cele mai multe ori voită, între ele zădărniceşte pe undeva marea noastră speranţă de-a trece din timp în eternitate. Constantin Oancă, un om cu o prezenţă delicată, prietenoasă, o voce care are multe de spus în spaţiul cultural gălăţean.
TEXTE APĂRUTE ÎN NUMĂRUL 119 AL REVISTEI LITERARE ”BOEMA” GALAȚI NR. 1 / IANUARIE 2019
Lasă un comentariu