FĂNUŞ NEAGU – ,,frumosul nebun al marilor oraşe”(născut la 5 aprilie 1932), ar fi împlinit 89 de ani în această lună 

 

Eram elev al Şcolii militare de ofiţeri al M.A.I. şi participam frecvent la asigurarea ordinii pe stadioane, în special la derby-uri. Am fost prezent la un asemenea derby dintre echipele de fotbal Rapid Bucureşti şi Steaua Bucureşti, cu misiunea de a asigura ordinea în perimetrul unde se afla tribuna oficială. Cu mine era şi colegul meu de clasă   Ion Beraru, despre care ştiam că îi place să se bage singur în seamă şi se simţea cineva atunci când afirma că îl cunoaşte pe cutare fotbalist, actor, scriitor sau ziarist. Pricepeam că pe parte din aceşti oameni îi cunoştea din vedere, dar pe mulţi îi recunoştea din fotografiile ce li se publicau în ziare sau reviste. Ştiam că după poziţia lui socială nu-l băga nimeni în seamă. Lui, îi plăcea să se creadă cineva şi lăudându-se că ar cunoaşte oameni de seamă, chiar îşi crea certitudinea că este cineva.

Beraru, văzându-mă că privesc spre tribuna oficială, loc care la vremea aceea era rezervat oamenilor importanţi din domeniul administraţiei, culturii şi artei, şi aşa cred că era normal, s-a apropiat de mine si cu un aer de superioritate, pentru a-mi arăta cine este el, a început să-mi arate cu degetul persoane care se aflau în tribuna oficială ca spectatori, spunându-mi numele lor şi funcţia. M-am convins că pe mulţi dintre ei îi recunoştea, deoarece mi l-a arătat si i-a şi pronunţat numele scriitorului Fănuş Neagu, pe care apoi l-am recunoscut şi eu, făcând legătura dintre persoana pe care Beraru o indica şi fotografiile văzute prin ziare şi reviste. Acum îl vedeam în realitate. Colegul meu vorbea multe, dar vacarmul provocat de galeria Rapidului, care la acea vreme era printre cele mai numeroase şi mai active din ţară, îi acoperea vorbele, nu mai auzeam nimic, de aceea i-am făcut semn să se lase păgubaş.

Ochii mei priveau din când în când spre Fănuş Neagu, despre care ştiam că este cronicar sportiv şi scriitor. Citisem câte ceva din cele scrise despre el şi din cele scrise de el. Îmi aminteam bine de romanul său ,,Îngerul a strigat”. Îl priveam din locul unde mă aflam şi vedeam că este un om cu trupul mare şi faţă albă, de înecat. Comenta şi gesticula energic la orice fază de gol irosită de echipa Rapid. Nemulţumit, se ridica de pe scaun şi îşi trecea involuntar mâinile prin părul rar, pieptănat pe spate.

La ieşire din stadion, întâmplarea a făcut, să-l văd în faţa mea. Păşea rar şi atât de apăsat încât aveam impresia că pământul vibra la trecerea lui. Avea o masivitate şi o pregnanţă heraclică. Dacă nu aş fi ştiut cu ce se ocupă, aş fi crezut că sparge piatră în uriaşii săi pumni şi că oricând ar fi putut să-l înlocuiască pe Heracle, să-l slujească pe Euristeu şi să săvârşească cele douăsprezece fapte de vitejie. Mi-am dat seama că acest uriaş are şi o minte pe măsură, că reuşeşte tot atât de bine să ţină între degetele lui groase condeiul, cu care scrie graţioase figuri de stil, iar herculiana lui luptă începe în fiecare dimineaţă în faţa colii albe. Îl remarcasem din articolele pe care le publica în presă că este un veritabil artist al cuvântului din speţa cea gălăgioasă, irascibilă, capabil de mari violenţe reportericeşti, dar şi de mari gingăşii. Un slujitor al condeiului care nu ierta pe nimeni, dacă călca neatent sau făcea lucruri nebuneşti, nu rămânea nimic neatins de el, dacă lucrurile nu erau aşa cum trebuie. Se exprima ferm, curajos şi făţiş. Uneori imprevizibil, se dezlănţuia din senin, revărsând vorbe sufocate de indignare cu care nimicea realmente pe închipuitul adversar, alteori candid şi îndatoritor, afectuos, îngrijorat de sensul în care mergem, hotărât să şteargă patimile şi injustiţia lumii.

Mărturisesc, că văzându-l de aproape, abia aşteptam să ajung în unitate şi să procur tot ce scrisese şi publicase acest colos clădit din materii abundente, cu oase mari, faţă de care începusem să trăiesc un sentiment nedesluşit de admiraţie, care îmi stimula curiozitatea.

Am procurat de la bibliotecă volumele ”Somnul de la amiază” şi ”Dincolo de nisipuri”, antologia de povestiri  ”Cantonul părăsit”. De asemenea, am luat și  volumele de proză ”Vară buimacă”, ”Fântâna” şi ”În văpaia lunii”, romanele ”Îngerul a strigat” şi ”Frumoşii nebuni ai marilor oraşe”, precum şi multe ziare şi reviste în care găseam ceva scris de el sau despre el. Raftul băncii mele era doldora de cărţi, ziare şi reviste ce aveau legătură cu numele Fănuş Neagu, pe care le citeam şi le reciteam. Mă îndrăgostisem de felul lui de a scrie, un stil înflorat, plăcut ochiului, pentru extraordinara culoare, dar şi urechii, care percepe plăcut melodiile născute din împerecherea armonioasă a silabelor barbare. Refuza să fie un caligraf, cum sunt atâţia în literatură, proza lui ascundea o mare nerăbdare şi o violenţă extreordinară. Simţea monstruos,  scria frumos şi fin. Ştia şi reuşea să-şi domine suferinţele, fără a se feri  să ia atitudine curajoasă împotriva celor fără scrupule şi oamenilor care promovau în viaţă pe căi ocolite, reuşind totodată să stea departe de mizeriile societăţii în care trăia.

Nu trebuia să-ţi spună el că este om al câmpiei, îţi dădeai seama citind ceea ce a scris, că este mai dunărean decât aproape toţi scriitorii, stătea pe aceeaşi treaptă cu Panait Istrati şi dacă nu ar fi trăit în timpuri diferite ar fi putut fi consideraţi fraţi gemeni atunci când descriau locurile şi oamenii bărăganului. Sensibilitatea lui artistică se lega de locul unde se născuse şi crescuse, un loc unde vine prima dată viscolul, pe  câmpia plină de porumb în pârg  şi de viţă de vie. Ştia să asculte Dunărea ca nimeni altul, freamătul şi răbufnirile ei surde. Iubea natura şi a facut parte din puţinii cărturari care şi-au iubit cu ardoare meleagurile natale. Totdeauna scria cu căldură despre Brăila şi despre Dunăre. Dunărea şi Brăila, spunea Fănuş Neagu, ,,pot fi mereu iubite, niciodată repudiate. Ele angajează inima şi sufletul, răscolesc, tulbură, cheamă dorul, năvălesc peste tine în somn, îţi covârşesc visele, pagina, litera. Eu nu pot scrie nimic decât raportându-mi amintirile la ţinutul Dunării de jos.”

 

Dincolo   de  legende…

 

Primăvara, în scrierile lui Fănuş Neagu, Brăila miroase a ştevie, a scrumbii în ţiplă, a caişi deschişi în potecă de dragoste şi a nori închipuiţi de el când pleca dimineaţa din Bucureşti şi ajungea pe la orele nouă în Brăila, cobora niciodată singur, în vaduri vechi, se trântea în iarbă alături de ceilalţi, cu o sticlă de vin şi desena cu degetul pe cer. Găsea în aceste clipe calea de a întoarce din drum zeii care fugise dintre oameni. Descoperea focurile de cuvinte ce păreau stinse, le aţâţa şi transforma în vâlvătae mitul, basmul, nălucirea, lumina fermecată, oferindu-le omului ca pe cea mai aspră realitate omenească.

Îi plăcea să scrie iarna şi primăvara când îngerii sunt mai aproape de noi. Nu scria în fiecare zi, dar citea foarte mult în fiecare zi, îşi făcea note din ceea ce citea. Mereu purta asupra lui un caiet şi un creion. Scria în clipele de îndoială sau de bucurie.  Însemnări în carnetul său îşi făcea în orice clipă din zi sau din noapte. Nu respecta nicio lege a compoziţiei, el povestea, ţinea calea dreaptă a omului mândru care se adapă din miresmele şi culorile pe care le găseşti în proza lui Ion Creangă, Mihail Sadoveanu, Panait Istrati. Nu-l interesa prea mult tragicul din viaţa oamenilor, nu  i-a plăcut să descrie prea mult faţa moartă a lumii, însă, îi plăcea şi privea cu ochi dilataţi partea veselă şi optimistă al acesteia. În multe cazuri el nu scrie, cântă melodii care transmit fiorul poeziilor cu rimă albă. I-au plăcut oamenii veseli, puşi pe şotii, care se purtau natural şi liber, oameni de cursă lungă la petreceri. Pe aceştia si-i apropia, se împrietenea cu ei, aceştia erau, de multe ori, surse de inspiraţie pentru el.

Citindu-i o parte din operă m-a impresionat plăcut calitatea lui de prozator eminamente social, în cărţile lui mitul înfruntă curajos istoria, pasiunile umane suportă greu ordinea morală, constrângătoare. O inapetenţă fundamentală pentru conformism caracterizează personajele lui Fănuş Neagu, fiinţe exaltate şi sucite, de o vitalitate aspră, dar nu primitivă, din moment ce cunosc rafinamentul limbajului, bucuria de a juca vorbele în propoziţie.

Am avut în minte curajul să-i contest iniţial ceea ce scria, văzând în opera sa o risipă de talent, pentru a descrie fapte ce jigneau simţul moral, o apologie a viciului, dar când am sesizat poezia limbajului, metaforele bine clădite, capacitatea scriitorului de a crea o atmosferă în care sublimul trăieşte laolaltă cu trivialul, mi-am dat seama că scrierea sa este mai virilă şi mai morală decăt literatura care evită în mod sistematic formele insalubre ale vieţii şi mărturisesc că după această constatare, îmi doream să se întâmple o minune, prin care să mi se spele memoria, să devină albă şi să judec opera acestui maistru după poziţia celui care se înclină în faţa frumosului, a sublimului.

Despre Fănuş Neagu s-au ţesut tot felul de legende, cum că ar fi prăpăstios de beţiv, haimana ş.a., dar el niciodată nu s-a străduit să le contrazică. ,,Niciodată nu le-am destrămat”, spunea el, pentru că îmi plac legendele. Cred că cele mai multe legende despre mine le-am născocit eu la băutură.” Rezultă că pe Fănuş Neagu nu-l supărau criticile, pentru că el nu-i considera pe critici scriitori, iar el, după cum afirma, nu-i citeşte pe critici, îi citeşte numai pe scriitori şi s-ar supăra rău pe scriitorii care l-ar înjura. La rândul său i-ar citi şi el, şi i-ar înjura ca la Brăila, într-o pagină jumătate, pe nerăsuflate.

Privită în totalitatea ei, opera scriitorului Fănuş Neagu, constituie un argument de referinţă pentru literatura română, autorul ştiind să poarte cu demnitate atât heralda intelectualului clasic cât şi pe cea ultramodernă, a scriitorului cu întrebări din cele mai radicale, rămase fără răspuns.

Timpul trece  extrem de rapid pe lângă mine şi transformă totul în patetice şi stranii amintiri în care oamenii de altădată sunt doar nişte figurine în diferite ipostaze fixate în memoria afectivă. Au trecut mai bine de două decenii de când l-am văzut pe Fănuş Neagu, acest colos al bălţii, pentru prima şi ultima dată, păşind spre ieşirea din stadionul Rapid, ca un Guliver în ţara piticilor, animat de neastâmpăr, dornic să-şi îndeplinească grabnic prima dorinţă şi pe următoarele. A plecat dintre noi mult prea devreme cu multe dorinţe neîmplinite. După cum spunea domnul Cornel Dinu, un fotbalist de referinţă a anilor 1966 – 1983, Fănuş Neagu a murit într-o mare deznădejde, neîmpăcat, pentru că a dorit mereu binele poporului român, că după 1989 a vrut ca neamul lui să trăiască mai decent.

A plecat acolo unde omul se întâlneşte doar cu el însuşi, eliberat de patimile lumii, pentru a-şi calcula timpul după ceasul fără cadran al oceanului planetar, însoţit în eternitate de inconfundabila lui operă, dragostea celor apropiaţi, stima prietenilor şi a noastră, a cititorilor.                 Ioan Bărbunţoiu, Onești

 

”Eu sunt o trestie ascultând neîntâmplările lumii. Mereu, mereu…”   FĂNUȘ   NEAGU