Imagini  realizate  de  Cristina  Tudose  (un  împătimit  fotograf  și artist  plastic)

 În pragul  cinstirii Sfintei Mare  Mucenițe Ecaterina – prăznuită de Biserica Ortodoxă în  fiecare an în ziua de 25 noiembrie – prezentăm  două pilde  ce excelează printr-o frumusețe deosebită. Fie ca tăria de spirit, învăluită mereu  de Harul Dumnezeiesc,  să învingă odată  cu  învățăturile creștine,  cu   credința  și  dragostea  pentru  Dumnezeu. 

 

Izvorul vieții

 

Doi călători străbăteau o regiune din pustiul Saharei. Provizia de apă ce și-o luaseră li s-a terminat. Au mai mers cât au mers, dar de la un timp le-au slăbit puterile sub arșița dogoritoare a soarelui. În deznădejde au început să strige: „apă, apă!” Au mers ce au mai mers și deodată zăresc în depărtare un loc cu verdeață, cu câțiva pomi. Și-au închipuit că acolo trebuie să fie un izvor de apă. S-au târât pe brânci, că nu mai puteau merge pe picioare, până au ajuns la acel loc. Mare le-a fost bucuria când au văzut în mijlocul verdeții un izvoraș. Au băut cu lăcomie din apa răcoritoare și s-au întins să se odihnească la umbra pomilor. După ce și-au potolit setea și și-au înzdrăvenit trupurile, luându-și rezerve de apă, și-au continuat călătoria.

Noi suntem călători pe acest pământ. Viața noastră își deapănă firul în marginile unui timp foarte scurt. De aceea, sufletul nostru suspină după veșnicie. „Auzi-mi rugăciunea mea, Doamne, și cererea mea ascult-o; lacrimile mele să nu le treci. Căci străin sunt eu la tine, străin ca și toți părinții mei” (Psalmii 38, 16-17). „Căci știm, că dacă pământeasca noastră locuință, în cortul acesta, se va desface, avem în ceruri zidire de la Dumnezeu, casă veșnică, nefăcută de mână. De aceea suspinăm în acest trup, dorind să ne îmbrăcăm întru locuința noastră cea din cer” (II Corinteni 5, 1-2). „Căci nu avem aici cetate stătătoare, ci o căutăm pe aceea ce va să fie” (Evrei 13, 14).

În drumul acestei călătorii, sufletul nostru este hărțuit și zbuciumat, căutând calea cea mai potrivită și mai bună pentru a ajunge la ținta finală. Sufletul nostru, în vremelnica-i viețuire pământească, este ostenit, slăbit și însetat de dorul după veșnicie. Unde să găsească apa care să-l răcorească și să-i potolească setea? Unde este izvorul, din care bând, să-și poată continua drumul spre veșnicie?

Nu-i departe acest izvor, este lângă noi; îl poate găsi oricine; este învățătura lui Dumnezeu, descoperită în chipul cel mai deplin, de iubitul Său Fiu, Domnul nostru Iisus Hristos. Este Sfânta Evanghelie. Apa pământească, fie ea cât de bună, nu este în stare să potolească setea sufletului nostru. Numai apa cerească, pe care o dă Domnul Iisus prin Evanghelia sa, este îndestulătoare inimii noastre: „Oricine bea din apa aceasta, răspunse Domnul Iisus femeii din Samaria, va înseta din nou, dar cel ce va bea din apa pe care-i voi da-o Eu, nu va mai înseta în veac, căci apa pe care-i voi da-o Eu, se va face, în el, izvor de apă izvorâtoare întru viața veșnică” (Ioan 4, 14).

În Sfânta Evanghelie găsim cu adevărat tot ce ne trebuie pentru astâmpărarea setei sufletești, pentru mântuirea noastră, pentru dobândirea veșniciei. Nu există problemă, ridicată de viața omenească de-a lungul vremurilor, care să nu poată fi dezlegată de Evanghelie. Nu există frământare înlăuntrul sufletului nostru, căreia să nu-i poată da Sfânta Evanghelie liniștire și pace. Domnul Iisus Hristos este răspunsul tuturor întrebărilor, ori din ce sector al vieții noastre s-ar pune aceste întrebări, pentru că El este „calea, adevărul și viața” (Ioan 14, 6).

De aceea, trudiți de drum, în vremelnica noastră viețuire pământească, să poposim cât mai des la izvorul răcoritor al Sfintei Evanghelii și să sorbim din apa ei cea vie. Cine nu are Evanghelia, sau dacă o are, poate nu înțelege destul de bine cum să bea din apa ei dătătoare de viață, să-și îndrepte pașii către biserică, Duminica și sărbătoarea, să asculte citirea și tălmăcirea Sfintei Evanghelii de către sfințiții slujitori ai altarelor, și-și va potoli setea arzătoare a sufletului său.

Domnul Iisus, aflându-se în Templul din Ierusalim, „cu glas puternic a rostit: cui îi este sete, să vie și să bea” (Ioan 7, 37). De veacuri, Domnul nostru Iisus Hristos repetă această chemare. Suflete însetat al zilelor noastre, ascultă această chemare și vino la Hristos, vino la Izvorul vieții, bea din acest izvor cu toată încrederea, căci numai așa îți vei putea săvârși cu bine călătoria la limanul dorit, la viața cea veșnică!

 

Ascultarea predicii

 

Un bun credincios, iubitor și cercetător al bisericii, a căzut greu bolnav la pat. Pentru o mai bună îngrijire, precum i se recomandase de medici, a tocmit o femeie. Duminica și sărbătoarea, când auzea dangătul clopotului care chema lumea la biserică, ochii lui se umezeau de lacrimi pentru că nu putea merge, ca altădată, la Sfânta Slujbă. Într-o Duminică, simțindu-se ceva mai bine și socotind că ar putea sta și singur în casă câteva ceasuri, a chemat îngrijitoarea și i-a spus:

– Astăzi mă simt un pic mai bine. Te rog să mergi să asculți Sfânta Slujbă ca, în felul acesta, să fiu mângâiat sufletește că din casa mea a fost cineva la biserică.

Întorcându-se de la biserică, îngrijitoarea a spus cu mare bucurie:

– Vai, ce slujbă frumoasă a făcut părintele astăzi! Și ce de lume la biserică, nu era chip să te miști în loc! La sfârșit a rostit preotul o predică atât de frumoasă și de zguduitoare, că mulți își ștergeau ochii de lacrimi.

–  Sufletul mi se umple de bucurie, șopti încet bolnavul. Fă bine și-mi spune ceva din predica părintelui.

–  Nu mai țin minte nimic din predică, răspunse îngrijitoarea, roșindu-se la față. La început am ascultat vorbirea părintelui, dar deodată, gânduri străine mi-au umplut mintea și nu am mai auzit nimic ce grăia preotul.

–  Spune-mi atunci, măcar, ce Evanghelie s-a citit astăzi la Sfânta Liturghie?

–  Vai, nici asta nu știu! Răspunse ea și mai rușinată. În timpul Evangheliei vorbisem cu o prietenă pe care n-o mai văzusem de mult.

Iată o întâmplare care aduce prilej potrivit pentru a depăna câteva gânduri despre felul cum trebuie să ascultăm predica. Domnul Iisus spune Apostolilor Săi: „Drept aceea, mergând, învățați toate neamurile” (Matei 28, 19). Oamenii de atunci și din totdeauna au avut nevoie să cunoască învățătura lui Dumnezeu, descoperită în chipul cel mai desăvârșit de Domnul Iisus, pentru a duce o viață nouă, viață curată, plină de iubire și de sfințenie, așa cum o cere demnitatea de om, chip și asemănare a lui Dumnezeu. De aceea, prima grijă dată de Mântuitorul apostolilor Săi, în greaua lor muncă misionară, a fost predicarea Evangheliei.

Sfântul Apostol Pavel, vorbind despre necesitatea predicii, spune: „Oricine va chema numele Domnului, se va mântui. Dar cum vor chema numele Aceluia în care încă n-au crezut? Și cum vor crede în Acela de care n-au auzit? Și cum vor auzi fără propovăduitor?” (Romani 10, 13-14).

Și astăzi – în vremea înaltelor cuceriri tehnice și științifice la care a ajuns iscoditoarea minte omenească – problema mântuirii stă în picioare. Problema vieții veșnice preocupă și zbuciumă sufletele a milioane de oameni de pe fața pământului. De ce ? Fiindcă omenirea a rămas în continuare sub jugul greu și apăsător al păcatului; Știința și tehnica nu l-a eliberat pe om de păcat și nici nu-l va putea izbăvi de sub stăpânirea lui tiranică. Aceasta o poate face numai Domnul Iisus Hristos prin lucrarea Sfintei Sale Biserici.

Prin urmare, este așa de însemnat lucru, este așa de necesar ca omul să cunoască taina mântuirii, învățătura Sfintei Evanghelii. Aceste cunoștințe se pot dobândi în mod obișnuit și general prin predică. Majoritatea credincioșilor, de astăzi, sunt prinși în muncă grea și truditoare pentru întreținerea vieții. Singurul răgaz, singurul prilej când pot lua legătura cu Dumnezeu și Sfânta Lui învățătură este Sfânta Liturghie, un Botez, o Cununie, o înmormântare, când pot auzi un cuvânt de lămurire din Sfânta Evanghelie.

De aceea, se cuvine să se dea deosebită importanță și atentă ascultare predicii sfințiților slujitori ai altarelor. Citim la Sfânta Evanghelie: „Iar când s-a făcut seară, ucenicii au venit la El și I-au zis: locul este pustiu și ceasul a trecut de acum, deci, dă drumul mulțimilor ca să se ducă în sate, să-și cumpere de mâncare” (Matei 14, 15). Se vede din aceste cuvinte că o zi întreagă a predicat Mântuitorul și noroadele nu s-au dezlipit de lângă El. Au uitat și de foame și de sete, fiindcă așa de mult le plăcea vorbirea Domnului, erau așa de flămânzi și de însetați după învățătura Lui, încât ar fi dorit să nu se mai sfârșească cuvântarea.

În „Faptele Apostolilor” (cap. 20, 7), găsim scris: „În ziua întâia a săptămânii (Duminica), adunându-ne noi ca să frângem pâinea, Pavel, care avea de gând să plece a doua zi, a început să le vorbească și a prelungit cuvântul lui până la miezul nopții”. Iată fapte din care se vede câtă dragoste și cât interes arătau oamenii de pe vremea Mântuitorului și primii creștini, din vremea apostolică, pentru predica Sfintei Evanghelii.

Astăzi se predică scurt, uneori chiar foarte scurt și totuși este atâta nepăsare și dezinteres față de cuvântul lui Dumnezeu din partea multor credincioși. Abia rostește preotul câteva gânduri tălmăcitoare ale Evangheliei, și atâția credincioși caută la ceas, socotind că este prea lungă vorbirea.

Cât de dureros! Cât de păgubitor pentru aceste suflete!

Nu-i bine așa! Predica, mai scurtă sau mai lungă, trebuie ascultată cu dragoste, cu încordarea atenției, ca să nu-ți scape nici un cuvânt, cu interes și multă răbdare. Pentru că în felul acesta tălmăcirea Evangheliei pătrunde adânc în sufletele ascultătorilor, cuvântul lui Dumnezeu prinde rădăcină puternică în inimile lor. Și astfel, pot aduce multă și frumoasă roadă duhovnicească: ruperea legăturii cu păcatul, trăirea în dragoste de Dumnezeu și de aproapele, pășirea pe scara sfințeniei, nădejdea dobândirii împărăției cerurilor.