ARTICOL    DE    COLECȚIE

 

CÂNTEC DE PRIETEN

 

         Lui Ion Fercu  –  “doborâtorul” de…  ruşi…

 

 

Motto:  “Cum cânta bătrânul Tănase:

< Davai ceas, davai palton,

De la Nistru pân’ la Don.>

Iar ţiganii cântau:

<şapte mere-ntr-o basma,

Eu mă duc la Moscova…> “

 

(Valeriu Filimon  –  „Epistole…”)

 

Dacă-a pornit  vreodată din Valea lui Ion vreun pui de răzeş  într-o  lungă călătorie iniţiatică să găsescă peniţa de aur ascunsă între  sâni de  ursitoare, atunci  acesta este Ion Fercu, feciorul de oameni gospodari, buni vecini cu începuturile Genezei,  ei înşişi ascunşi, mai apoi, în brazdele tăcerii. S-a regăsit pe sine, cel dintotdeauna  şi mereu:  dascăl, filosof, poet (mai întâi de toate!), critic literar, publicist, eseist. Cu vreo trei decenii  în urmă, la una din întrunirile directorilor de şcoli din judeţ, m-a vindecat de pedepsie profesională,  sub forma unui oştean al (ne)speranţelor ( înregimentat sub halebarda lui Don Quijote), care se repezea  mai mult ca să se sumeţească  la beregată de inspectori  nevinovaţi, clamând ameninţări fals belicoase şi oferind armistiţii de operetă… Pe-atunci , noi amândoi  chiar mai  credeam  în steaua (încă)neinventată a învăţământului (reformat în vreun fel), devenit (mai apoi) … science-fiction…!  Nu ştiu cum se face, c-a ţâşnit într-o zi dintr-o călimară închipuită imposibil, mi-a întins mâna şi mi-a zis cu convingere: “am în mine carnea strigătului!” “Săriţi, el e poetul, mi-am spus! Şi- am dat s-o rup la fugă! M-a prins prieteneşte pe după umeri, ca să mă liniştească, s-a cotrobăit prin plânsul unor speranţe  senine şi  mi-a prezentat o carte de vizită pe care am descifrat  următoarele: “… de-atunci mi-am însângerat gândul /                 cu vina curajului / am în mine ceva din pasăre / carnea strigătului / mă cert mereu cu mâinile şi cu ochii / mi-am risipit duhul / şi am aprins întunericul / ca un vagabond care se răzbună pe univers.”   Şi, pentru că dragul de el nu declama, ci numai cânta uşurel, mărturisindu-şi  ispita tenebrelor,  l-am preţuit şi l-am  admirat mereu, mai pe urmă,  stand  în penumbră, din locul rezervat caracudei.  Volumele cu care şi-a împăunat jilţul singurătăţii, apariţia revuistică  aproape  cadenţată  aveau menirea  să-mi reconfirme impresia dintâi: IF se înstăpânea cu hărnicie prin curtea domnească a Spiritului de la Bacău,  făcând dovada unei culturi alese, cu vaste proiecţii  filosofice şi filologice,  conştiinţă artistică superioară,  atent  cronicar îndurerat  asistând la fracturile Firii. Ţăranul din Ion, mai de peste deal, de la Blăgeşti, trecut munţii din Ardeal, de silă, de milă, nu se ştie când, amestecat cu cei din neamul lui Blaga, este dintru început dăruit cu mistica de a citi Omul, de la facerea  sa dintâi şi văzut ca o hazlie petrecere tristă.   După căutări în singurătate (multă carte, mereu şcoală!) şi revolte în genunchi, martorul  în lacrimi la „agonia umanului”  îşi face intrarea în scena turnantă a durerii, adică,  printre  cei săriţi din serie,  cu volumul  de versuri  intitulat “Iadul de paradă”, filtrând cu delicateţe  incandescenţa unor iluminări interioare,  trecute, spre izbăvire,  prin vârful tocit de incertutini  al unor peniţe  surghiunite în cerneală daurită.  Cel mai adesea, când ţi-e lumea mai dragă…!  Apare, aşadar, din nevoia firească de a-şi dribla întâlnirea cu Inevitabila Doamnă,  amărăciunea  neantului  ţâşnit din neant,  ca dimensiune incertă,  izvorâtoare de suavităţi (non) serafice. ” Îndulcind cu dor de moarte”, cum ar spune Eminul.  Prin îndoielile sale de înger suspicios apar de niciunde pegaşii  fără de  aripi şi har, ispitiţi de păcate,  răscolind imperii de umbre  cangrenate-n iluzii:  „cronos este prizonierul meu / prizonierul prizonierului.”  Fiindul existenţial  se topeşte în alchimia fiinţării spirituale pe marile coordonate cunoscute nouă:  Naşterea, marea Trecere şi  “Înserarea vieţii”, ca să nu-i spunem  pe nume! Moartea!  Cea  zornăitoare din  cununi(i)le  necuprinsului  Înţeles, văzut ca momentul suprem implorând  clipe, doar clipe, când în viaţă ai pierdut ani. Ia ascultaţi: “toamna curgem imperial / spre alte lumi / eternitatea are gustul tăcerii… /     … a rămas singură şi umbra noastră /  ecou fără peşteri /  fizica sufletului şi-a linşat legile / într-un compendiu –ţicnit..”  Sau: “cu umbra / încă nu sunt singur”.  Excepţional!  Mai mereu îmburicarea  serioasă împotriva absurdului semnificativ! Vitriolarea (sau îmblânzirea) hidoşeniei din omul mai fiară decât fiara tinde să recreeze, prin esenţele magice ale cuvântului atent rostuit în poezie, mult căutata frumuseţe umană – ideală – , ca sens al sublimului prin abstragere din suficienţă:  “toate se / nvaţă  / căderea /  zborul / moartea /  şi bucuria brazdei care rodeşte/  cântând tristeţea greierilor.” Aferim zic!  Cel ce vine înspre noi cu nume de apostol ne-nvaţă Iubirea!  Cea  viforâtă şi rară ca floarea de leac.  Jertfit,  vârtos,  pe-un sceptru de jude voievodal.  Ca un  brav  scriitor ce se află! Îşi frânge viaţa pe genunchi şi nouă ni se dăruie vioară. Face salturi stângace prin minciuna tinereţii  fără bătrâneţe, ţine cartea  înţelepţiei  drept  în mâna dreaptă şi cu stânga (păgânul!) se –nchină la fluturi, la flori şi la zâmbet de prunci, invocă abundent şi neobosit nume  de mari cărturari, (păi cum altfel?) ,  cei  care i-au dijmuit miejii de noapte lui, copilului blagoslovit de la Ţară –( din toate cele trei ţări româneşti !)– ajuns de se credea, mai  anţărţ,  un fel de pui de bogdaproste pe-un ciot de pat la internatul  liceului  de dăscălie  din Bacău.   Cum să vă spun… Şi  ce să aleg?  Mitul Cavernei sau Tragodia… Moldovii?…. Estimp se pregăteşte marea  ieşire în Lume cu “obsesia”  Dostoievski! Trecută prin idei incandescente, la masa incertitudinii şi a singurătăţii în mulţime,  aşezându-se în variate forme de manifestare,  întruchipând  idei  şi valenţe filosofice cu putere de concept. Greutatea gândirii  la rece şi măsura talentului său  scriitoricesc îi asigură  girul nelimitat în intenţia realizării artistice. Prepusul  şi / sau  falsul său nihilism creează  un pretext plauzibil, percutant şi complice  la “ înotul”  (de multe ori)  ponciş prin biblioteci faraonice – prilej de mărturisire a unor contururi de relevantă  comunicare. Glisarea  uşoară ( pun pariu!)  către „subteranele dostoievskiene” se face, mai apoi, pe pârtia  celor  patru hogaşe generoase de proză:  „Oaspetele” (în două volume),  „Z”, Audienţa” şi Ostaticul  Umbrariei” – primite cu adânci reverenţe de critica împătimită .  În paralel se lucra de zor  la „cazul” Dostoievski, lucrare  de sinteză  monumentală, sisifică,  acordată pe  sonuri de orgă alemană, răvăşind imensitatea stepelor slave, dincolo de patria de lut şi luceferi autohtoni  din  “oftatul greu al pământului”, la izvoare de norod roşcovan,  atent  înrobit de Soroc  prin neştiute gubernii…   IF cotrobăieşte, ”pe bune”,  printr-un soi de univers  spiritual paralel şi caută afinităţi organice cu ortodoxia noastră cea de toate zilele  (câtă  a mai rămas …!), imaginează chinurile unor  proiecţii  danteşti  într-un Iad  “la vedere”, profund  nemeritat, dezumanizant, adică, printre altele,  “mărunţişuri” emblematice, sugestive:  vutkă să meargă o moară, cântece molcome închinate cezarului muscălesc, un fel de Dumnezeu pe pământ, la extremă – dansuri nebuneşti  învârtejite  pe valuri de alcool – , beţìi  până la căderea sub masă, beizadele cilibii care cureau, anticipând Yalta,  “crailâc şi dârdoră”, zbaterea epileptică a istoriei, con de umbră zurbagie, obraze  smerite şi prigonite,  ivite din pocăinţă luminată în disperare şi renunţ, crunte dezamăgiri  altoite pe slinul plastronului  maculat de ruleta (des)nădejdii  prin cele ţări europene atrăgătoare ca un magnet metafizic.  Nimic n-a rămas aici necuprins:  suferinţă şi speranţă, spaime crescute firesc , spectrul  iobăgiei, mujici  închinători senioriei autohtone, degradare umană, vicii, corupţie, ticăloşie,  sinucidere programată,  dedublarea personalităţii, păcate atârnând strâmb  peste  o  lume a  răului, zvârcoliri  în mocirla neputinţei, posibila plată a unor ticăloşii făptuite de strămoşii  varegi  oploşiţi după  pradă pe valurile unor Volgi deloc  imaginare, când  khazarii se amestecau cu hunii şi  başcârii , iar  finicii furau foc din vatra sklavinilor,  amestecându-şi  sângele (ca-ntre fraţi!) pe săbii  frăţeşti,  de-un neam fiind  cu spaima fărădelegii  migratoare, culcuşite  în drakkare de prădalnici  vikingi… Îmi imaginez  toate aceste presupuse  “reproşuri” având în faţă volumul ”Prin subteranele dostoievskiene”,  operă de referinţă  care se vrea şi este o mărturie a resurselor  de necuprins în legitimarea  calibrului şi a valorii cărturarului  Ion Fercu,  cel  jertfit  pe sângerosul tăietor al trudei  ideilor, cu sincera disponibilitate de a-şi  înhăma hei-rup-ul  iluminat la urcuşul grandios  de slovă românească  rânduită  într-o viziune originală, invocând mai tot ce s-a scris despre Titan: idei cutremurătoare, controverse, opinii, pasiuni mistuitoare sub imperiul  verdictului … bătut în cuie:  “Omul este despot de la natură şi îi place să fie călău.”  Cartea de faţă cuprinde un amestec  de tumultuoase izvoare de inspiraţie, imagini şi opinii proprii, sigilii inconfundabile, personale.  Mi-l  închipui mereu  arheolog explorând cu maximă atenţie prin subteranele artefactelor generatoare de iluzii, dar şi de certitudini revelatorii, inerente actului intelectual.  Îl văd satisfăcut de reuşită, abandonat  interioarelor de beatitudine duminicală,  râzând sardonic şi iubind sublim . Se repliază strategic ori de câte ori situaţia o cere, simte pulsul  încleştării şi se integrează  fără greutate  în atmosfera romanului  dostoievskian,  unde condiţia psihologică  dilată halucinant timpul sau îl comprimă până la insignifiant, potrivit intenţiei sale demiurgice. Fascinat de tuşa groasă a valorilor psihologice proiectate în hăurile personajului dostoievskian, complet izolat de ceea ce-aş numi vecinătatea zgomotului  ambiental, IF (Ion Fercu) trăieşte răstignit pe crucea detaliului semnificativ al evului  în care a apărut,  a vieţuit,  a creat şi s-a dezvoltat Dostoievski  cel  văzut de posteritate, semnificativ, ca o  structură umană complexă, de o maladivă sensibilitate.  „Romancierii ne pot învăţa despre natura umană mai multe decât psihologii” este  un postulat  . Iată, aşadar, autorul afirmă şi probează  cu  temenicia  argumentului  solid  pretinsele (oare?!!?) “derapaje” ale  maestrului  rus în care acesta  îşi  „ardea”  la superlativ  perioadele faste  de morbidă surescitare,  apărând de niciunde şi provocate de mecanisme tulburătoare,  imposibil de descifrat.  Marile romane, schiţele, nuvelele şi povestirile sunt atent analizate şi (răs-răs)tălmăcite (în sensul  bun al cuvântului!) de vrednicul  perevoci , fiindcă ele poartă, indubitabil,  amprenta Tragicului,  “servit” nouă  sub mistica esteticului .  Imaginile şi detaliile semnificative  ascund momente de încordare nervoasă, evenimentele vii, faptul divers şi pulsul netrucat al vieţii, mărturia obiectivă  constituie materia primă care potenţează fantezia debordantă creatoare de “şarjă a creaţiei” în ficţiunea propriu-zisă cu blazon de literatură autentică. Viaţa cea de toate zilele supusă imprevizibilului  sufletesc, frământările de conştiinţă pendulând  între agonie şi extaz, zguduirile sociale ale unui timp revolut  apasă  sufletul   “omului din om”  până la limita insuportabilului.  Rurici sau romanovi, ce mai contează?  Şi toate acestea pentru  că maica Rossia e mare!  Şi tare! Mai ales!  Şi este ea metamorfozată abundent, trecută prin spaime şi bucurii, prin irizarea faptului istoric, dincolo de smirna credinţelor pendulatorii  între bine şi rău, topindu-se în arealul artei autentice. Cronicar sigur pe sine, călimări veşnic  pline cu seva  rodirii, IF face dovada harului  creator inconfundabil!  Readucându-l pe scriitorul rus pe scala conştiinţei noastre ,  lustruieşte bronzul  de tun al durităţii dostoievskiene, hiperbolizează sau contractă,  după caz,  spaţiile stepei  rătăcite şi gemânde  sub tropotul de cai cabraţi în pinteni de cazaci, sufocă sau salvează  cu detalii bine calibrate  arzoiul suflet de nacealnic, cădelniţând  tămâia crezului creştin prin naosul  dorinţei sale sacerdotale…  Şi vezi cum bărbile străvechi , mai mult sau mai puţin preacuvioase, cuprinse într-un drăcesc cazacioc,  se-nvălmăşesc  după voia condeiului bine strunit, devin naţionalist-rigide sau se preumblă  în voie printr-o Europă hulită, dar ispititoare ca o madamă de bordel  aruncându-şi cracii în figuri de french cancan prin vreun lupanar deocheat, însemnat cu frenţie. Tu, ca mirean cu frică de Domnul, ospeţeşti  nebuni  în Hristos şi alte  chipuri hieratice  iţindu-se  pe după gardurile mânăstirii pogorâtoare  din Bizanţ  şi- ndemnând la panslavism, jupani în rubaşkă şi jupânese-n crinolină de Petersburg merg  repezit  şi gavarind  în dodii pe lângă rigole, craii de toate curţile se-nvaţă, mai nou,  cadrilul de Apus,  cortegii întregi de umbre umane  înşelătoare tânjesc  după  sacrificiu şi mântuire, iresponsabilii damnaţi fac elogiul războiului şi instigă diabolic la dezmăţ, necinste, cupiditate, istorie expansionistă, deportare, înfometare, genocid, fratricid, paricid, suicid şi  teroare, de ţi se pare că încă mai  put  şi azi ciubotele lui Suvorov  la Dumbrăveni , – şi eu duc mâna la nas! – ,…  şi mereu cei de-ai lui uitau să mai plece acasă,  şi-am fost şi noi,  cândva, o singură dată,  de voie, de nevoie, pân’ la  Cotu’ Donului, nuşcedracu  pierdusem  pe-acolo şi ne-a ieşit pe nas!  Parcă-l şi văd pe Petru cel Mare cum  stă cocoţat pe pârleazul  istoriei  şi cum se uită cu  jind la Moldova de sub munti (Carpaţii, vezi  bine!), otrăvindu-şi  testamentul cu plesnete de cnut călit pe spinarea iobagului  devenit zombi  înainte de a se naşte…  Preţ de-o Basarabie adjudecată cu… arme-n regulă!  … Iată de unde vin spaimele  vindecătoare la  I. Fercu, cel cu tatăl refuzând  fericirea kolhoz-ului  de import şi-nfundând beciul  tovărăşesc, mai apoi, pentru  a-şi băga minţile-n cap, băi tovilor, era să zic!   Împăcarea cu sine  ne dăruieşte o carte previzibilă, anunţată cu ani în urmă, când, probabil, Maruca  îi şoptea, confidenţial,  la ureche:  “…  mulţime blegită şi plină de puroi, care îşi pansează rănile, stă să i se taie braţe şi picioare, îndopându-se cu lucrurile şterpelite din sat şi din împrejurimi, îmbătându-se cu vinul din butoaiele noastre, peste vodca lor faimoasă . Copii mari, pofticioşi şi adormiţi ce-şi veghează muribunzii, ciocnind paharul şi dansând, îşi îngroapă morţii cântând la acordeon şi în cor de admirabile imnuri religioase…  … corurile, momente de mulţumire lui Dumnezeu…  … se înălţau…  …  cu unduiri atât de pure, de limpezi, încât credeai că vin mai curând din cer decât de pe pământ…  … Prin ce minune sunetele, ieşite din aceste piepturi de brute, răsunau ca un ecou din stele?  Desigur, din miracolul credinţei  lor în Dumnezeu  şi  în Tătucul  lor, Ţarul, una şi aceeaşi  entitate sacră, pentru mujic, în care sufletul  lui tulbure şi nostalgic  îşi regăsea  unitatea  şi  liniştea. … Suflet ortodox cu afinităţi cu al nostru…”.  Plinindu-se vremea, stăpân pe uneltele sale meşteşugăreşti,  “veteranul cetăţii  Buhuşi” nu mai aşteptă nimic de la nimeni. În esenţă, îl expune pe ilustrul scriitor rus în toată splendoarea sa princiară şi ne provoacă la insomnii:  problematica existenţială, experienţele -limită,  bolgiile cutremurelor interioare văzute ca dătătoare de Speranţe, viciile muritorilor de rând – pretexte eterne pentru a pune la index nescareva scârbavnice apucături, mediul  toxic  atent  creionat etc.  Eros şi  Thanatos  cât cuprinde! Lupta aprigă între imperii, pogromul, xenofobia (oare?), antisemitismul (oare?), anticatolicismul (oare?), om al timpului şi al mentalităţilor cărora li  se închină, forjorul  unui  aliaj  perfect  dozat între o stare de aparentă normalitate şi hidoşenia  diformităţii  duse la extrem.  Halucinant, aşadar,  Acheronul  lui Charon care, lipsit  până şi de strălucirea lui de-odinioară  şi  încărcat cu miasmele istoriei mincinoase – lături şi pucioasă , ţipirig şi apă tare –  preumblă  alene  chipuri triste sau disperate,  tăiate-n clinuri de pofte pântecoase,  îşi vaită micimea prin spectrul ochiului  şpanchiu de ştreang medieval  şi-l imploră  să-şi plimbe drama degradării prin om  şi printre oameni,  jucând preapăcătos  kazaca sau  kamerenskaia  de pe Don, fredonând  făţărnicia  melodramei  pe ritm de balalaikă. Arc, peste timp,  între  “pahod na Sybir!” şi “kuda Birlin?” Năucitor!  Prietenul meu Ion Fercu  roboteşte pe cont propriu. N-a făcut parte din “tânăra  (z)gardă”, n-a fost gratulat cu ordine şi medalii mincinoase,  cu săbii la vedere sau  sub acoperire, n-a fugit după titluri nobiliare răsuflate, n-a vrut  diplome şi cartoane plastifiate,  face parte din generaţia scriitorilor adevăraţi, departe de „postaci „ şi „gospodine literare” şi, mai ales, este Omul care ştie să surâdă şi să curteze ironia fină – semn de supremă  Inteligenţă!  Opera sa ESTE şi  VA FI. Ontologic vorbind, FIINŢEAZĂ!  Drept pentru care mă-nclin zâmbind a râde către dânsul şi-l dau descântului  în mreje de rusalce deocheate gândite cu faţa spre Cer:

„ Şi-am să te cinstesc, prietene,

Cu vorbe noduroase,

Troienite,

Peste limbi de piatră suitoare,

Mirosind a miere şi a liliac,

Înglodate-n zahăr de dulceţi bătrâne,

Mai ades  de unde toată minciuna

A spălat cugetul de orice stea căzătoare,

Ca să afli şi tu

Cum se sting  împăraţii

Şi noi

Şi prietenia deprinsă cu amăgeli tocite,

Prea lesne ştiute.”

 

AVE, MAÎTRE!

 

Articol realizat de prof.   Dan Sandu