ÎN FOTO, MARIA TĂNASE ALĂTURI DE MIHAIL SADOVEANU
La aniversarea a trei ani de când AMPRENTA DE ONEȘTI a intrat în ”algoritmul” comunității presei – continuând săptămânalul ONEȘTI EXPRES – menționăm faptul că de-a lungul acestor ani au apărut puțin mai mult de 1000 de articole! Această cifră nu poate exprima bucuria apariției fiecărui articol, de fiecare dată fiind dorința de a îmbogăți sufletește pe cititorii AMPRENTEI DE ONEȘTI, de a mișca puțin lucrurile. Cu îngăduință, articolele apărute au adus o familiaritate celor care zăbovesc asupra slovelor tipărite. La acest ”popas aniversar” prezentăm cititorilor o proză mai puțin cunoscută a marelui scriitor Mihail Sadoveanu (apărută în anul 1931 în volumul ”Depărtări” – care nu a mai fost reeditat), el întâlnindu-se prin unele anticariate. Această proză – un text magistral – apare cu sprijinul Grupului ”Cadrilater”, fiind ”o autentică frescă asupra conviețuirii interetnice”.
Satul păcii
Într’o căruță tătărască, cu roți înalte și obezi sunătoare, trasă de doi cai iuți, — merg spre Kuciuc Kainargi, satul păcii dela 1774*, cu moș-Nuțu, dobrogean vechiu.
Drumul, ca’ntr’o țară nouă, merge la ‘ntâmplare, peste ogoare omenești, ocolind gropile, făgașurile și rovinele. și cum suntem după 1913, adică după orînduiri nouă, acest drum nu mai ține samă de vechiul hotar. Trecem prin preajma foastelor pichete românești și bulgărești. Goale și triste, căsuțele grănicerilor se tupileasă ici-colo, între păduri. Ne privesc cu ochi pustii și morți și rămân îngropate în singurătatea lor.
Învăluiți de pulberi mișcătoare, trecem înainte prin cotiturile văilor, și din când în când la piepturi de deal, subt streșini de pădure, caii umblă la pas.
Atunci Dobrogeanul întoarce spre mine abrasu-i brun, cu mustață căruntă și cu ochi ascuțiți sprîncenați negru. Co voce gravă, începe să-mi vorbească despre nestatornicia lucrurilor omenești în acea parte de lume.
— Doamne, boierule! ce-i lumea! zice filosoful meu cu șalvari și cu căciulă de oaie. Părinții și strămoșii mei s’au născut ș’au trăit subt stăpânire turcească. Chiar eu am apucat slujitori dela Țarigrad și oșteni cu turban și hamger. De când cu războiul Muscalului, la 77, iaca vine alt stăpân…
— Bulgarii.
— Da. și zic eu atunci : bine’i și subt Bulgari, că’s creștini ca și noi. ș’am trăit noi cu Bulgarii o viață de om. Da’acu altă răscoală: văd ca s’a schimbat hotarul ș’au venit Români de-ai noștri.
— Asta cred că-i mai bine.
— Da. Așa zic și eu. Să vedem. — Iaca, așa nu’i nimica statornic pe lumea asta. Da’ntr’un fel, iar mă gândesc: măcar că se petrec schimbări, omu’i același. Când cu Muscalul, s’au pitulat prin cotloane păgânii, de nu le mai vedeam vârful fesului; și Bulgarii noștri au prins a se întinde la soare, de parca nu le mai ajungea pământul.
— Da’acuma?
— Acuma? îmi răspunse moș’ Nuțu c’un zâmbet viclean.
Acuma au plecat Bulgarii obrazul la pământ ș’au prins a ieși Turcii de prin moșuroaie. Ridică capu’n lumină, s’adună. Se uită’n colo, se uită’ncoace. La primărie, jandarm român. încep să zâmbească, se ploconesc. — Sabalairusum! Noi prietin cu Român! Turc bun, Român bun! — Dau mâna cu jandarmul, apoi, cu multă supunere, arată că au niște năcazuri și dureri.
— Ce este? întreabă jandarmul, căci el e pus acolo ca să facă lumii dreptate. — Uite ce este, bre… zice’un Turc. Colio Uzium datorește la mine zece leva și trei baniți grâu arnăut. Mergi, faci dreptate! — Da’ dumneata ce vrai ? — La mine, bre, Stoian Petcu dator douăzeci leva și cinci baniți grâu! Mergi cu mine, cere datoria; dam bacșiș… — Flăcăul nostru se uită la al treilea, la al patrulea. Ș’al treilea, ș’al patrulea au firește datorii vechi la Bulgarii din sat… Turcu-i om cinstit. Are el poate și alte socoteli de regulat cu Stoian și cu Colio, — dar deocamdată el se mulțămește cu rânduiala jandarmului… Se duc la gospodarul bulgar, îl scot din casă în mijlocul curții, îl judecă. Jandarmul îi pune întrebări românești. Turcii lămuresc pe Stoian vârându-i degetele’n ochi. Gospodarul încruntă sprinceana și tace. Apoi plătește banii care i se cer și varsă în saci banițele de grâu. El tace și nu se pune de pricină și intră încruntat în bârlogul lui…
Moș’ Nuțu se oprește. Eu îl întreb:
— Dar datoria Turcilor e adevărată?
Se poate să fie adevărată, îmi răspunde c’o intonare ciudată Dobrogeanul. De ce să nu fie adevărată ? In treizeci’și’cinci de ani, cât au fost tari Bulgarii, au avut și bieții Turci destule de răbdat. Pe Stoian Petcu îl cunosc eu de mult. Era un biet plugar flenduros și amărît, nu se putea fuduli decât c’o mustață mare, zbârlită și neagră. Dar când i-a venit apa la moară, s’a gândit ce s’a gândit și s’a dus la câmp. Și’a ales loc de arat. Și-a ales boi. A găsit plug. S’a făcut gospodar.
— Cum și-a ales loc și boi?
Bine. Dela Turci.
— Fără parale?
— Fără. (Filosoful mă privi cu milă). Stăi să vezi. Când s’a mai înțolit, a avut gust să-și facă grajd. A găsit cărămizi, a clădit grajd. A avut gust să-și aducă cal de călărie în grajd. A adus cal de călărie.
— Tot dela Turci?
— Se ‘nțelege.
— Cum așa ? îl oprii eu deodată, întărâtat de liniștea și seninătatea cu care-mi povestea. Ce? era țara în pradă? Nu era orânduire? Nu era judecător? Turcul nu striga? Nu cerea dreptate?
— Cum nu? De ce să nu strige și să nu ceară dreptate?
Striga și cerea dreptate. Dar așa erau vremurile. Să nu te superi dumneata, boierule. Uite, cât mă vezi pe mine de om gospodar și de treabă, dar si eu m’am făcut în vremea mea Bulgar.
— Cum te-ai făcut Bulgar? întrebai eu cu mirare.
— Foarte bine, foarte bine. La ’78, — când au rămas mari Creștinii în părțile noastre, numai ce mi-am adus eu aminte că cunoșteam la Cuzgun pe un Turc bogat: unul Mehmet. Avusesem eu daraveri cu dânsul; îl și slujisem o vreme. Cum mă gândesc eu la asta, mă și sfătuiesc cu câțiva din sat și zic: Hai la Cuzgun. Atunci așa se întovărășeau Bulgarii și se duceau la Turci. Pornim. Găsim într’un ceair niște cai. Încălecăm pe deșelate, le punem în cap brâiele și hai la Cuzgun, la efendi Mehmet. Acolo, vuiet, răcnet, foc de pistol, vorbă multă: Eși până afară, efendi! Iese Turcul. Îi tremura barba, — Ce este ? — Ce să fie ? nu’i nimica. Noi Bulgari! — (Da’ noi eram Români, ca dumneata). — Și ce poftiți ? — Apoi uite ce-i, Turcule, zic eu, Tu până acuma ai fost boier. Acuma a venit rândul nostru să fim boieri și tu să fii slugă. Ține de ici calul. — Cum să-l țin? îi dă Turcul; că n’are frâu, — Ține-l de moțul din frunte! — Nu pot ! — Asa? atuncea tine-l de coadă, că altfel vâr cuțitul în tine! — ! Și așa Mehmet a ținut calul, cât era el de mare și de gras ciorbagiu; iar noi am intrat în casa lui, am mâncat pilaf si am luat ce ne’a cerut inima!
— Așa ați făcut?
— Așa am făcut, îmi răspunse cu nevinovăție moș – Nuțu. Și după aceia ne-am pornit cu chef la sâlașurile noastre. ș’apoi, pe drum, prin alte părți, am mai văzut noi de acestea: c’apoi ieșise la petrecere toată lumea. Unul ia cai . Altul boi. Altul, după ce’a luat ceâ poftește gustul, pune pe Turc jos și-i crestează o cruce pe frunte.
Moș’ Nuțu se opri o clipă și mă privi cu coada ochiului.
— Boierule, nu te supăra, îmi zise el râzând; căci tot eu ți’oiu spune despre vremurile când Turcu ridica pe creștinii noștri, cu foarte mare ușurință, în furca unui copac. Rău era că se mai afla la mijloc ș’un ștreang. Alții erau mai dibaci să se slujască cu iataganul la capul omului. Așa’i lumea. De aceia stăteam eu și cugetam la toate schimbările; dar la urma urmei văd că deosebire mare nu-i. Atunci venea Stoian la Turc; ș’acuma se duce Turcu la Stoian.
Apoi îmi arătă cu biciul zarea depărtată, cu cerul de toamnă de coloarea pietrei de chiclaz.
— Uite, colo, departe, îmi zise el; s’arată o perdea de pădure… Unde se rotește un vultur… După pădurea aceia, vine Kuciuc Kainargi. Acolo zice c ‘ odată, după războaiele între înpărați — s’a așezat pacea între oameni… — Se poate. — Cum ajungem acolo, ne ies Turcii înainte și ne cinstesc cu cafea cu caimac. Le-a venit și lor apa la moară… urmă Dobrogeanul cu zâmbetu’i viclean. Dar apele se duc, păcile se strică și toate ale oamenilor sunt schimbătoare… Cum scrie și la carte.
— Așa scrie la carte?
— Așa. La carte se scriu cele bune. Dar noi oamenii totdeauna le facem pe cele rele. și de vorbit ne pricepem a vorbi bine, ca și împărații, — dar la faptă facem și noi ce-au făcut ei la Kuciuc-Kainargi: cu dreapta iscălesc și cu stânga țin sabia la spate. Eu ți’oiu spune dumnitale una, domnule, sfârși filosoful, ar mă tem c’ai să te superi . Dintre toate fiarele pământului, tot omu’i mai rău. Pentru că azi râde și șăguiește și ieri a făcut ce-am făcut și noi lui efendi Mehmet. Bine că nu suntem veșnici… Cum spune hogea Tătarilor de la noi. Facem puțin bine, mult rău, pe urmă murim, și gata…
După ce-am ajuns în colbăria cenușie dela Kainargi, am băut într’adevăr cafea cu caimac, subt un șopron afumat; iar moș-Nuțu, privindu’mă din când în când pe subt sprînceană, sorbea și el din felegean, și se dovedea a fi cel mai bun prietin cu Turcii care ne cinsteau.
*Este vorba de comuna Cainargea din Cadrilater, care se află astăzi la câțiva kilometri de granița românească, o localitate cunoscută pentru un tratat ruso-turc celebru care s-a semnat aici în 1774, tratat ce a reprezentat debutul hegemoniei Rusiei Imperiale în zona Mării Negre. Mihail Sadoveanu
CA ȘI ÎN ANII TRECUȚI ADRESĂM SINCERE URĂRI DE BINE, MULTĂ SĂNĂTATE ȘI FERICIRE CITITORILOR AMPRENTEI DE ONEȘTI – SITE CARE MILITEAZĂ PENTRU TRANSPARENȚĂ!
ASEMENI ALTOR PUBLICAȚII AMINTIM ȘI NOI UN LUCRU EVIDENT AL ACESTOR VREMURI, CARE CONTEAZĂ FOARTE MULT: UN OM INFORMAT ESTE UN OM PUTERNIC ȘI FACE ALEGERI CORECTE! CĂ AȘA-I ÎN VIAȚĂ!