Unirea Basarabiei cu România și consecințele ei pentru dezvoltarea științei și culturii în Basarabia

Unirea Basarabiei cu România și consecințele  ei pentru dezvoltarea  științei și culturii în Basarabia

În pofida tuturor vicisitudinilor inerente evenimentelor de importanţă primordială în viaţa unui popor şi în pofida modalităţilor de interpretare a acestor evenimente istorice, în problema succeselor obţinute de românii basarabeni în ştiinţă, economie, artă, inclusiv în viaţa politică şi socială, suntem în drept să afirmăm că aici au fost obţinute rezultate cu adevărat considerabile. Deşi la 1916, când România a intrat în Primul Război Mondial alături de Antanta (din care făceau parte Franţa, Marea Britanie şi Rusia), Unirea Basarabiei cu România nu avea cum să fie prevăzută în politica factorilor de decizie de la Bucureşti, totuşi Basarabia a fost cea dintâi provincie care s-a eliberat de sub dominaţie străină şi s-a unit, la 27 martie 1918, cu România. În urma Unirii din 1918, România a ajuns să fie un stat de mărime medie în Europa, ocupând locul 10 după suprafaţă şi locul 8 ca număr de locuitori. Ponderea Basarabiei constituia în cadrul statului naţional unitar român 15,1 la sută în privinţa teritoriului (44.422 din 295.049 kilometri pătraţi) şi 15, 9 la sută în ce priveşte populaţia (2.864.402 din 18.057.029 de locuitori). Dacă în România populaţia rurală era de 79,8 la sută, iar ce urbană – 20,2 la sută , în Basarabia populaţia rurală constituia 12,9 la sută, iar ce urbană – 87,1 la sută. De altfel, este necesar să reţinem că şi la 1918, Chişinăul (114.896 de locuitori) era cel de-al doilea oraş ca mărime din România, după Bucureşti (639.040 de locuitori). După Unirea din 1918, sarcina principală a conducerii politice a României era integrarea provinciilor istorice în cadrul statului naţional unitar. Totodată, se impunea asigurarea egalităţii în drepturi a tuturor cetăţenilor Ţării, indiferent de rasă, naţionalitate, religie sau limbă. Astfel, ca urmare a ratificării de către Regele Ferdinand a actelor de unire, toţi locuitorii provinciilor istorice respective au devenit cetăţeni români, cu drepturi şi obligaţii egale cu cei din Vechiul Regat. În procesul de integrare a noilor provincii, mai întâi, au fost introduşi în componenţa Guvernului României reprezentanţi ai Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei. La 9 aprilie 1918, Ion Inculeţ şi Daniel Ciugureanu au fost numiţi miniştri pentru Basarabia în guvernul prezidat de Alexandru Marghiloman. Pentru realizarea tranziţiei de la vechile structuri administrative de stat la cele naţionale au fost constituite organisme proprii de conducere autonomă: Consiliul Dirigent în Transilvania, Secretariate de Serviciu în Bucovina, Directorate în Basarabia, care au funcţionat până la 4 aprilie 1920. Consiliul Directorilor, cu sediul în Chişinău, condus de Daniel Ciugureanu, şi-a axat activitatea pe realizarea prevederilor Rezoluţiei Sfatului Tării din 27 martie 1918: elaborarea proiectului legii agrare, aprovizionarea populaţiei, asigurarea ordinii şi liniştii publice, funcţionarea şcolilor şi a altor instituţii publice, aplicarea legislaţiei existente etc. O altă decizie importantă a fost unificarea calendarelor, dat fiind că în vechiul regat şi Basarabia funcţiona stilul vechi, iar în Transilvania şi Bucovina stilul nou, din care motiv a fost adoptat stilul nou, data de 1 aprilie devenind 14 aprilie în 1919. Tot la 1 aprilie 1919, limba română a fost declarată limbă oficială pe întreg cuprinsul României. În aceeaşi zi, s-a decis înfiinţarea de şcoli şi cursuri de limba română, de care beneficiau gratuit funcţionarii publici din rândul minorităţilor naţionale. În raport cu Transilvania şi Bucovina, unde exista o intelectualitate românească numeroasă, care a putut prelua toate funcţiile administrative, Basarabia dispunea de un relativ mic număr de intelectuali, întrucât limba română fusese interzisă în biserică, în şcoală şi în administraţia publică, iar relaţiile cu România obstrucţionate de regimul ţarist. Din acest motiv, a fost nevoie ca posturile care nu au putut fi acoperite de localnici să fie atribuite unor funcţionari aduşi din vechiul regat. E adevărat că trimiterea în Basarabia – la acel moment cea mai înapoiată provincie românească – era interpretată de unii regăţeni ca o pedeapsă, muncind aici fără tragere de inimă şi comiţând chiar abuzuri. Din această categorie făceau parte mai ales jandarmii care adesea dădeau dovadă de un comportament neglijent sau exagerat faţă de populaţia locală. Totuşi mulţi învăţători, profesori, preoţi stabiliţi în Basarabia au considerat prezenţa lor în oraşele şi satele acesteia un adevărat apostolat, muncind cu sârguinţă şi devotament pentru ridicarea nivelului de cultură al semenilor lor, mai ales al copiilor, dar şi al bătrânilor (prin şcolile de adulţi). Fiind vorba de integrare, nu putem să nu amintim de unificarea monetară. După Unire, în România se utilizau mai multe unităţi monetare: în vechiul regat – leul emis de Banca Naţională a României şi leul emis de ocupanţii germani, în Basarabia – rubla rusească, în Bucovina – coroana austriacă, în Transilvania – coroana şi forintul unguresc. Pentru a elimina acest haos monetar, în august-septembrie 1920 s-a realizat schimbul tuturor bancnotelor şi monedelor străine în leul emis de Banca Naţională a României, ceea ce a permis ca pe baza leului să fie elaborat primul buget al României întregite, pus în aplicare de la 1 aprilie 1921.

O menţiune specială merită învăţământul, ştiinţa şi cultura care au cunoscut în această perioadă o dezvoltare fără precedent în Basarabia interbelică, ca şi în întreaga Românie. Accelerarea procesului de modernizare a societăţii, eliberarea marilor energii spirituale încătuşate de-a lungul secolelor de dominaţie străină, strângerea împreună, pentru prima dată în istorie, a tuturor forţelor spiritualităţii româneşti, asigurarea unei baze materiale mai solide, climatul optimist generat de Marea Unire, setea de cultură a poporului au permis realizarea unui adevărat salt calitativ în domeniile învăţământului, ştiinţei şi culturii, înregistrându-se unele performanţe cu adevărat europene şi chiar mondiale. Învăţământul şi-a adus propria-i contribuţie în acest domeniu. Una dintre cele mai importante acţiuni viza reducerea analfabetismului. Legea învăţământului din 1924 stabilea un sistem unitar de organizare a acestuia pe întreg teritoriul Ţării şi instituia durata învăţământului obligatoriu şi gratuit de 7 ani (până atunci acesta era de 4 ani). S-au construit noi şcoli peste tot în România unită, s-au înfiinţat mai multe şcoli normale (de învăţători), au fost tipărite în tiraj de masă manuale şcolare. O atenţie specială s-a acordat învăţământului liceal: în 1936 s-au înfiinţat licee industriale, comerciale şi agricole. Universităţilor din Iaşi şi Bucureşti li s-au adăugat cele din Cluj şi Cernăuţi. S-a extins învăţământul superior politehnic, comercial şi agricol. Rezultate pozitive în acest sens s-au înregistrat în Basarabia. Datele statistice indică următoarea evoluţie: dacă în anii 1920-1921 în Basarabia erau 1747 de şcoli, 2746 de învăţători şi 136. 172 de elevi, în anii 1938-1939 erau 2718 de şcoli, 7581 de învăţători şi 346.747 de elevi. O evoluţie ascendentă a cunoscut şi învăţământul gimnazial şi liceal: în anul 1940, în Basarabia funcţionau 24 gimnazii şi şcoli medii, precum şi 26 de licee, în Chişinău, Bălţi, Cetatea Albă, Cahul şi în alte oraşe. Alături de învăţământul de stat s-a extins învăţământul particular, susţinut de comunităţile religioase, societăţi culturale etc. Minorităţile naţionale beneficiau de şcoli în limba maternă; limba şi literatura română era o disciplină obligatorie, iar istoria şi geografia se predau în limba română. În perioada interbelică s-au pus bazele învăţământului superior din Basarabia. În 1926 s-a înfiinţat, la Chişinău, Facultatea de Teologie, iar în 1933 Facultatea de Ştiinţe Agricole. Tot la Chişinău funcţiona, din 1928, Conservatorul Naţional, precum şi Conservatorul Municipal (din 1936). Libera circulaţie a valorilor pe întreg spaţiul românesc este reflectată şi de faptul că „regăţenii” Petre Constantinescu-Iaşi, Gala Galaction şi Nichifor Crainic predau cursuri la Facultatea de Teologie din Chişinău, în timp ce mai mulţi basarabeni ocupau catedre în alte centre universitare: Eugen Bădărău la Cernăuţi şi apoi la Bucureşti, Alexandru Boldur şi Vasile Pavlencu la Iaşi, Ştefan Ciobanu la Iaşi şi apoi la Bucureşti, Theodor Porucic la Cluj etc.

Biserica a avut un rol important în cultivarea valorilor morale şi spirituale ale credincioşilor. Credincioşii ortodocşi aveau o pondere foarte mare în Basarabia. După unire, Biserica ortodoxă din Basarabia a întrerupt legăturile cu Patriarhia Rusă şi s-a afiliat la Mitropolia Ungro-Vlahiei, devenită, în 1925, Patriarhia Română. Alături de scaunul arhiepiscopal de la Chişinău s-au înfiinţat două noi eparhii – a Cetăţii Albe şi a Hotinului. În 1927 s-a înfiinţat Mitropolia Basarabiei. Facultatea de Teologie din Chişinău a adus o importantă contribuţie la formarea clerului ortodox cu pregătire superioară. De exemplu, în anul universitar 1935-1936 această facultate era frecventată de 368 de studenţi. În perioada interbelică, în Basarabia au fost construite peste 100 de noi biserici, cu deosebire în satele basarabene, dar şi în unele oraşe, cele mai impunătoare, prin dimensiuni şi stil arhitectonic, fiind catedralele din Bălţi şi din Tighina. Arhiepiscopia şi apoi Mitropolia Basarabiei a editat un număr impresionant de cărţi bisericeşti, gazete şi ziare, care erau răspândite pe întreg teritoriul provinciei, fiind difuzate de preoţi care desfăşurau şi o muncă de culturalizare a enoriaşilor.

Un rol important a avut Gurie Grosu, absolvent al Academiei Duhovniceşti din Kiev, militant activ pentru menţinerea şi afirmarea conştiinţei naţionale a românilor din Basarabia, editor al revistei „Luminătorul” , autor al unui abecedar în limba română (1917), luptător pentru Unirea Basarabiei cu România. Gurie Grosu a fost ales în iulie 1918, de Sfântul Sinod din Bucureşti, arhiereu-vicar al Mitropoliei Moldovei (cu titlul „Botoşăneanul”), în 1919 – arhireu-vicar al Arhiepiscopiei Chişinăului (cu titlul „de Bălţi”), în 1920 – arhiepiscop al Chişinăului şi Hotinului, în 1928 – mitropolit al Basarabiei (până în 1936).

În Basarabia au existat mai multe instituţii de cultură, care se bucurau de o largă influenţă în rândul cetăţenilor, cu deosebire a tineretului. Între acestea se numără Societatea de Belle Arte, înfiinţată în 1921 la Chişinău, care avea trei secţii: teatru, muzică şi arte plastice. Aceasta organiza spectacole de teatru, audiţii muzicale, expoziţii (de pictură, sculptură, fotografii artistice), se îngrijea de întreţinerea vechilor monumente istorice şi de artă. Societatea a primit donaţii şi a achiziţionat opere artistice, cu care a constituit Muzeul de Arte Plastice din Chişinău. În 1922 a fost organizată în Bucureşti prima expoziţie a artiştilor basarabeni Alexandru Plămădeală, S. Kogan, I. Bulat etc. Alături de aceştia s-au remarcat pictorii şi graficienii Grigore Filatov, Nina Arbore, Elisaveta Ivanovschi, Afanasie Modval, Valentina Tufescu-Poleakov etc. Dintre statuile ridicate în această perioadă se remarcă cea a lui Vasile Lupu din oraşul Orhei, a Regelui Ferdinand din Chişinău şi a lui Stefan cel Mare şi Sfânt, amplasată în centrul municipiului Chişinău (realizată în 1927 de Alexandru Plămădeală).

Basarabenii au dovedit un real talent muzical. În 1919 s-a inaugurat primul Conservator din Basarabia, cu un nume profund semnificativ din punct de vedere istoric: „Unirea”. Alături de acesta fiinţau şi alte societăţi culturale, precum „Armonia” (din 1919), „Doina” (1920), „Societatea Filarmonică” (1923). De un mare succes se bucurau artiştii Alexandru Cristea, autorul melodiei ”Limba noastră”, pe versurile lui Alexei Mateevici, şi mai ales cântăreaţa de operă Maria Cebotari, care a evoluat nu numai pe scenele româneşti, dar şi la Viena, Berlin, Milano, Roma, Londra etc. Din Orchestra Radio Bucureşti a făcut parte violonistul basarabean Eugeniu Coca, iar din Orchestra Simfonică a Armatei Române – un alt violonist basarabean – Ehezchel Dayn. Adevărate evenimente au fost turneele în oraşele basarabene ale marelui compozitor, interpret şi dirijor George Enescu, ale dirijorilor Antonin Ciolan şi George Georgescu. La Chişinău s-a înfiinţat, în 1920, Teatrul Popular, unde se prezentau spectacole în limba română. O prodigioasă activitate a desfăşurat Ion Livescu – actor, dramaturg, publicist, director al Teatrului Naţional din Chişinău. Aici au jucat şi actori veniţi de la Bucureşti şi Iaşi, între care Constantin Nottara, Toni Bulandra, Constantin Tănase. Încă din 1889, s-au pus bazele unui Muzeu de Istorie Naturală, care după 1918 şi-a extins activitatea, atât în privinţa expoziţiilor de popularizare a lumii vegetale şi animale, cât şi în domeniul cercetării ştiinţifice. În anii 1926-1940 specialiştii de aici au editat „Buletinul Muzeului Regional al Basarabiei”, prin care făceau cunoscute rezultatele muncii lor. O instituţie importantă şi prestigioasă din Basarabia interbelică a fost căminul cultural. Înfiinţate în toate oraşele şi în aproape toate satele din acest teritoriu, căminele culturale erau frecventate mai ales de adulţi, care ascultau conferinţe şi purtau discuţii asupra unor teme diverse, de istorie, literatură, astronomie, agronomie, fizică, artă etc. Expunerile erau susţinute de preoţi şi învăţători, dar şi de personalităţi ilustre, din rândul cărora s-au remarcat Nicolae Iorga, Simion Mehedinţi, Ştefan Ciobanu, Victor Eftimiu, Nichifor Crainic etc. Activitatea căminelor culturale era sprijinită de Fundaţiile Regale, care editau cărţi, broşuri, pliante şi alte materiale cu puternic impact asupra cetăţenilor doritori să se informeze asupra vieţii culturale şi ştiinţifice din ţară şi din străinătate. Un rol important l-a avut filiala din Basarabia a ASTREI, condusă de Ion Pelivan, care a organizat în Chişinău şi în alte localităţi numeroase reuniuni consacrate istoriei, limbii şi culturii poporului român. Bibliotecile, atât cele din oraşe, cât şi cele săteşti, au cunoscut o creştere numerică, dar şi în privinţa fondului de carte. În 1920 s-a înfiinţat, la Chişinău, Biblioteca Centrală a Basarabiei, care beneficia de dreptul de depozit legal (gratuit, câte două exemplare din toate publicaţiile în momentul apariţiei lor în România – cărţi, borşuri, atlase, albume, reviste, ziare etc.). Unele biblioteci s-au specializat pe anumite domenii (literatură, artă, ştiinţă etc.), dar cele mai multe erau universale. De regulă, bibliotecile organizau întâlniri cu cititorii, la care participau autori sau alţi cărturari, constituindu-se în adevărate evenimente pentru localităţile în care se aflau. În perioada interbelică presa a fost extrem de numeroasă şi variată. O largă răspândire aveau marile ziare tipărite în Bucureşti – „Universul”, „Dimineaţa”, „Curentul” –, dar şi presa editată în Chişinău, Bălţi, Cahul, Hotin şi alte oraşe şi chiar sate basarabene. Cele mai citite ziare româneşti erau „Viaţa Basarabiei”, „Cuvântul Basarabiei”, „Cuvânt Moldovenesc” şi „Basarabia noastră”, axate pe viaţa politică, cu luări de poziţie faţă de activitatea guvernamentală şi a administraţiei locale, dar şi cu relatări privind activitatea unor lideri politici de nivel naţional şi regional. Deşi presa în limba română a cunoscut o importantă creştere (ca număr de titluri şi tiraj), totuşi ea nu a putut ajunge din urmă presa tipărită în limbile minorităţilor naţionale, mai ales în limba rusă, la care erau abonaţi nu numai ruşi, ci şi români, evrei, germani, ucraineni etc. Literatura română a cunoscut o adevărată înflorire în perioada interbelică. A fost epoca marilor scriitori Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu, Camil Petrescu, Tudor Arghezi, George Bacovia, Octavian Goga etc. Basarabenii şi-au adus propria contribuţie la dezvoltarea prozei, poeziei, dramaturgiei, criticii literare din România interbelică. Printre membrii Asociaţiei Literare şi Ştiinţifice „Viaţa Românească” (de la Iaşi şi apoi Bucureşti) s-au aflat Constantin Stere, Ştefan Ciobanu, Pan Halippa, Paul Gore, Ion Buzdugan, Olga Vrabie. De un real succes se bucurau cărţile publicate de Nicolai Costenco, Magda Isanos, Sergiu Cujbă, Dumitru Iov, George Meniuc şi alţi basarabeni. Un rol deosebit l-a avut în perioada interbelică Pantelimon Halippa: a întemeiat Universitatea Populară din Chişinău (1917), Conservatorul Moldovenesc, Societatea Scriitorilor şi Publiciştilor Basarabeni, Societatea de Editură şi Librărie “Luceafărul” din Chişinău (1940). Perioada interbelică s-a caracterizat prin formarea şi dezvoltarea unor importante şcoli ştiinţifice, prin afirmarea unor adevăraţi savanţi români, nu numai la scară naţională, dar şi internaţională. Între aceştia, istoricii Nicolae Iorga şi Gheorghe I. Brătianu, medicii Nicolae Paulescu şi Constantin I. Parhon, matematicienii Gheorghe Titeica şi Dimitrie Pompei, inginerii Henri Coandă şi Ştefan Procopiu, geograful Simion Mehedinţi şi sociologul Dimitrie Gusti, biologul Emil Racoviţă etc. Remarcabile sunt şi contribuţiile basarabenilor Eugen Bădărău (chimie), Anatolie Coţovschi (medicină), Nicolae Donici (astronomie), Nicolae Moroşan (arheologie) şi Teodor Văscăuţeanu (geologie), Gheorghe I. Năstase (geografie), Nicolae Dimo, Nicolae Florov şi Pimen Cupcea (agronomie), Petre Ştefănucă (etnografie), Ion Savin (filozofie) etc. În 1933 a apărut Dicţionarul enciclopedic al Basarabiei, sub redacţia lui V. Adiasevici, iar în 1939 enciclopedia Figuri contemporane din Basarabia, realizată de mai mulţi specialişti, cu un cuvânt introductiv de N. Dunăreanu. Notabile sunt contribuţiile în domeniul istoriei aduse de Ştefan Ciobanu, Alexandru Boldur, Leon Boga, Justin Frăţiman, Nichita Smochină. În semn de recunoaştere a contribuţiei sale la dezvoltarea ştiinţei, Alexandru V. Boldur avea să fie ales director al Institutului de Istorie Universală din Iaşi (1943-1947). Unele personalităţi basarabene au fost numite în cele mai înalte foruri ştiinţifice şi culturale din România. Astfel, au devenit membri ai Academiei de Ştiinţe a României basarabenii Leon Lepeşi la Secţia biologie şi Th. Porucic la Secţia geologie. În Academia Română au fost primiţi: în 1918 – Ion Inculeţ, Pan Halippa şi Ştefan Ciobanu, cel din urmă fiind o vreme, în perioada postbelică, vicepreşedinte al Academiei Române, în 1919 – Paul Gore şi Justin Frăţiman, în 1922 – Nicolae Donici. Să amintim, în acest context, că printre cei 21 de membri fondatori ai Academiei Române, trei au fost din Basarabia, aflată sub dominaţie ţaristă: scriitorul Alexandru Hâjdău, agronomul şi omul politic Ştefan Gonata, scriitorul şi traducătorul Constantin Stamati. În ultimele două decenii, în semn de aleasă apreciere, au fost aleşi membri de onoare ai Academiei Române mai multe personalităţi ilustre basarabene, între care: scriitorul Ion Druţă, fizicianul Andrei Andrieş, istoricul Alexandru Moşanu, criticul literar Mihai Cimpoi, poetul Nicolae Dabija, matematicianul Petru Soltan, economistul Sergiu Chircă, chimistul Gheorghe Duca, istoricul Andrei Eşanu, scriitorul Valeriu Matei şi alţii.

Toate aceste date concrete indică faptul că Basarabia şi-a găsit locul firesc în cadrul statului naţional unitar român, a participat plenar la viaţa culturală şi ştiinţifică a României din perioada interbelică, reuşind să parcurgă multe trepte pe drumul civilizaţiei moderne şi să se apropie de nivelul de dezvoltare al celorlalte provincii istorice. Acest drum ascendent avea să fie întrerupt brutal din nou în iunie 1940, când Basarabia, Nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţa au fost ocupate de armata sovietică. Glasul Academiei Române s-a ridicat atunci cu tărie împotriva acestei nedreptăţi, iar peste ani, în 2010, în semn de solidaritate istorică, Academia de Ştiinţe a Moldovei a dat o apreciere exhaustivă anexării sovietice, din 28 iunie 1940, a acestor vechi teritorii româneşti, calificând-o drept un act de injustiţie, de dictat, de cotropire şi spoliere a neamului românesc.  Articol de Gheorghe Duca , fost președinte al Academiei de Științe din Republica Moldova

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Distribuie articolul!