UN  ARTICOL  AL  PROFESORULUI   ARISTOTEL  PILIPĂUȚEANU  DESPRE  ROMANUL  ”MEANDRELE  DESTINULUI”  DE  IOAN  BĂRBUNȚOIU

Pentru orice prozator, începutul  unui roman constituie o piatră de încercare. Cei mai mulți încep cu balzaciana  descriere care definește locul, timpul și conjunctura evenimențială. Alții apelează la un debut  brusc. Este cazul scriitorului Ioan Bărbunțoiu, care publică la Editura ”Magic Print” din Onești romanul ”Meandrele destinului”. Circumstanțele urmează a se  decanta  din desfășurarea evenimentelor. Suntem în perioada comunistă (la școală, învățătoarea este ”tovarășa”), într-un oraș de talie medie, înconjurat de sate pitorești, aproape idilice. Personajele se conturează din mers. Lala, economistă la o mare uzină, femeie inteligentă și elegantă, se străduiește să-și consume  existența fără erori. Tăcerea pare a fi una din armele eficiente în confruntarea cu împrejurările mai puțin favorabile. Pentru a-și concretiza modalitatea de  construcție a caracterelor prozatorul recurge la o incursiune în  copilăria eroinei. Trăsăturile fizice și morale se relevează treptat:  în singurătate nu se plictisește; curiozitatea o incită la informație;”e frumoasă foc” spun bunicii. ”De sub pălărioara de stambă în culori vesele îi ieșea părul bălai ce se  revărsa în  onduleuri  naturale. Ochii vioi, cu trăsături delicate și gura ca o cireașă dădeau mutrișoarei sale un aer ștrengăresc”. Când  infantilul se împletește  cu fiorul erotic, prozatorul găsește mijloacele potrivite  pentru a transfigura cu  abilitate farmecul trăirilor adolescentine. Dialogurile, înțesate cu tachinerii, se sintetizează într-un reușit  marivodaj. Romantismul se află însă sub control. Fata (mai matură la această vârstă decât partenerul ei), sesizează pericolul în dorința acestuia de a fugi în Occident. Stadiul de maturizare este parcurs rapid. Dintr-o fetiță alintată, capricioasă, Lala ajunge o  femeie pragmatică, survolând presupusa ipostază de eroină  diafană.  O asemenea derapare din partea scriitorului este evitată prin utilizarea rațională a senzaționalului, mascat sub redarea unor scene comune, precum conversația ce se înfiripă într-un compartiment de tren. Subtilitățile și performanțele cozeriei pregătesc dragostea și căsătoria  Lalei cu profesorul  Valentin Mihăescu. Episodul  paradisiac al vieții conjugale nu durează  prea mult. Intervin rutina, plictiseala,  întâetatea  serviciului sau a dorinței de parvenire  pe scara socială. Lala trăiește sentimentul alienării în iubire.  Fin analist, autorul sugerează frustrarea, golul sufletesc  deschide calea spre  întâmplări nefericite. Capriciile naturii feminine sunt  insondabile: ”Nu știu precis de ce plânge, de singurătate, de rușine, de dorul bărbatului de lângă ea?” Firesc, apare intrusul. Un Vronski de provincie, locotenentul de  miliție Pantea pare a fi născut cu ”amprenta de Don Juan”,  dotat cu străluciri nobiliare, cu o imaginație bogată, nefiind totuși un visător, ci un ambițios, dornic să-și concretizeze proiectele. Cu salariu substanțial, înveșmântat cu uniforma care-i deschide multe uși, mai are nevoie  de un  element din triada eminesciană ”aur, trăire și amor”. Și îl obține, uzând de  farmecul său personal și profitând de  situația Lalei. Urmează un alt  episod paradisiac în care însă, și de această dată, femeia își păstrează luciditatea. Când Pantea îi propune  să fugă împreună în lume și să-și trăiască liber iubirea, ea îi dă o replică demnă de Zoe, eroina lui Caragiale. Scenele erotice  sunt  echilibrate, firești,  ocolind clișeele. Nici  n-ai bănui că prozatorul are atâta imaginație! De fapt, atari însușiri dețin mulți scriitori, dar puțini au   dexteritatea de a pune în pagină  fenomenul la modul  credibil. Ori, Ioan Bărbunțoiu dă dovadă de  cumpănire, dozaj potrivit, dialog verosimil,  senzualitate atât cât trebuie. Sublimează banalitatea  cotidiană în text literar,  un amor provincial în mare poveste de iubire, frământări sufletești comune în drame de conștiință.    Reușește să redea nuanțe inefabile, precum starea de prenumbră afectivă, imprecisă, imposibil de explicat prin vreun criteriu, fie el biologic, psihologic ori social. Păstrând proporțiile,  în modesta provincie românească, Lala repetă soarta marilor ei predecesoare: Emma Bovary și Anna Karenina. Pare mai apropiată de eroina lui Flaurbert. Ambele au o educație atentă, fac niște căsătorii convenabile, se bucură de o situație materială bună, trăiesc într-o societate  ”înaltă” neîmpăcându-se  totuși cu ea, sunt neglijate  de soțul  abstras de preocupări sociale, nu au prietene apropiate cărora să li se confeseze. Dar când Emma trăiește  într-o  provincie aridă, Lala viețuiește într-un oraș cu semnele modernității. Emma  este o fire introvertită, nedispusă  a se autoanaliza, Lala este  expansivă, cu capacitate analitică și cutezanță de a clama adevărul. Charles Bovary este puțin energic în  în atitudinile sale, Valentin Mihăescu  evoluează în funcție de  caz, alternând tandrețea  cu violența, duioșia cu ura. Ambele eroine  au teamă de  opinia  publică. Sunt niște depozitare de  suferință în  căutarea mijloacelor de refulare, se  zbat între  puritate și păcat.

Societatea  spaimei

Prima sursă a coșmarului interior este  alcătuirea  lumii  în care trăiesc personajele.  Factori stresanți se insinuează  perfid pretutindeni.  Inspectorul școlar îl avertizează pe Valentin:”Cât  privește activitatea profesională, nu fiți atât de sigur că totul este în regulă, pentru că un control amănunțit este  imposibil să nu constate și nereguli”. Ipocrizia este arma eficientă a secretarilor de partid: ”Crăciun ar fi constatat încă un caz de încălcare a moralei comuniste, asigurând prin aceasta aplicarea politicii partidului în care credea până la paroxism.” Și reversul:”Crăciun  ăsta, despre care spui tu că este secretar de partid,  crezi că are interes să  înregistreze abateri la nivelul  organizației? La tine la liceu nu se  procedează  tot la fel? Nu mușamalizați și mai multe abateri disciplinare pentru a nu fi criticați și acuzați că nu sunteți capabili să păstrați un climat de ordine și disciplină în școală?” În fine, șantajul: ”Valentin înțelesese că inspectorul  șef nu încheiase  problema anonimei, chiar dacă îi vorbise  calm și îngăduitor. Îi putea aminti de ea oricând pentru a putea susține  cine știe ce acuze pe viitor. Controalele periodice erau ocazii  potrivite  pentru a i se căuta nod în papură.”

Mecanismul  represiv era bine pus la punct, dotat cu numeroase și  nebănuite rotițe. Este  memorabilă  scena în care  se urmărește lapidarea Lalei. Secretarul de partid, adevăratul conducător al uzinei, are drept acoliți niște ingineri inapți, absolvenți de facultate muncitorească, precum  Betegeală (numele singur  caracterizează, ca la Marin Preda). Se bazează pe răutatea iscată  din invidie a Sidoniei Păruș, caricatură ce îmbină  orgoliul cu prostia. Uzează de  metoda  anonimelor sau de verbe precum ”se spune”, ”se aude”. Chemații la judecată  știu deja că trebuie să adopte o atitudine umilă, ”să-și pună cenușă în cap”. În acest context, discursul Lalei este strălucitor, incisiv, curajos, ”prinde” totalmente cititorul, semn de  bună literatură. Luat de val, acesta uită că  în epocă nimeni n-ar fi fost lăsat să se dezlănțuie astfel, i s-ar fi închis brutal gura și ar fi suferit consecințe drastice. În alt loc, la spital, un ofițer de miliție,Anghel se comportă schematic și rigid. La  o analiză mai atentă, schematismul se dovedește  un  mecanism de  intruziune oficială a autorităților în viața intimă a individului, care într-un regim totalitar trebuie controlată pas cu pas, iar rigiditatea reflectă automatismul orb,  birocratic al sistemului.

Mitologie  rurală

Părăsind pentru o vreme lumea citadină, narațiunea intră într-un tunel format din camere succesive dispuse descendent (sai ascendent, depinde de optică). Întâlnirea lui Pantea cu Mărioara, fostă colegă de școală, relevă  tema dezrădăcinării, acută la femeie, moderată la funcționarul ce pare să se fi chivernisit. Amândoi intuiesc unul despre celălalt că au tăcute suferințe, dar se menajează reciproc. A doua cameră transformă faza incipientă a neamului Pantea într-o relatare îmbogățită prin magie și mister. Impresionează viața de legendă a lui Gheorghe Pantea întâiul,  insolita sa căsătorie, temperamentele contrastante  ale copiilor (alți Cain și Abel), frăgezimea fetișcanei negociind  șindrila, etc. Apar elemente de realism magic, începând cu mitul jertfei pentru creație, continuând cu  donjuanismul bărbaților, de la Gheorghe Pantea întâiul la Ștefan,  asezonate cu elemente de tradiție și psihologie țigănească. ”Ieșirea” la țară subliniază discrepanța dintre două civilizații:una gregară, care nu aduce nimic bun, alta în dezagregare, trezind nostalgie sau duioșie. Mai există în roman un episod memorabil. Urmând tehnica înlănțuirii, a povestirii în ramă, prozatorul sistează temporar fluxul central. Vrând să explice umorile Comandantului  (de miliție), face o incursiune în satul natal al acestuia, studiind psihologia parvenitului, reacția admirativă și servilă a rudelor. Ca o contrapondere, apare tăria de caracter a nepoatei Comandantului, o simplă învățătoare de la țară, înzestrată cu pătimașa dorință de răzbunare a orgoliului rănit. Și în acest caz, firescul dialogului,  economia lexicală bine cântărită, ridică nivelul calitativ al paginilor.

În fond, prin ce s-ar impune acest roman? Sub aspectul conținutului, el aduce atractive  evocări ale devenirii ființei (Lala), portrete conturate prin acumulări, scene memorabile (ședința de partid), personaje apte  de o mare devoțiune (mama) sau întruchipări oribile (violatorii). O femeie temperamentală, care nu reușește să se plieze pe principiile educației creștine primite, plictisită de rutina conjugală, ispitită de dorința înnoirii vieții sexuale greșește, fapt comprehensiv. Se întâmplă adesea. Soțul ei, marcat de carențe și slăbiciuni, n-are forța de a o redresa moral. Moliciunea caracterului îi anihilează izbucnirile de autoritate, fermitate, chiar duritate. Și el greșește în amor, prilej pentru prozator să pună în evidență pasivitatea culpabilă. Un amant, fermecător în prima fază, este ulterior excesiv demonizat. Personajele secundare se impun prin aura luminoasă (o asistentă medicală) sau prin  umor (medicul care explică dificultățile materiale ale spitalului). Ca direcție,  scrierea se plasează în maniera tradițională (gen Marin Preda), însă are  ceva și din incisivitatea textelor mai apropiate de noi (Augustin Buzura). Tentativa de autodepășire este timidă: procedeul suprarealist al senzației de rotire pe care Pantea  îl trăiește în camera sa constituie un eșantion de proză modernă reușită. Romanul ”Meandrele destinului”, scris de Ioan Bărbunțoiu, se impune prin factologie și analiză psihologică, dar și prin proprietate lexicală,  excelentă frazare și echilibru metaforic.   Prof. Aristotel Pilipăuțeanu