Vă  propunem o lectură din cartea ortodoxă ”Scara timpului”, care a apărut la Editura Evanghelismos în urmă cu câțiva ani. ”Lectura are uluitoarea forță de a educa și a îmbogăți sufletul și mintea, având totodată un nebănuit potențial therapeutic. Eliberați-vă de cotidianul copleșitor, citind ”, ne  îndeamnă  această editură!

Ca în fiecare an, de multe veacuri încoace, prin rânduielile statornicite de Sfânta Biserică prin Sfintele Sinoade Ecumenice ale Sfinţilor Părinţi – mari dascăli ai lumii și ierarhi –, acum, în noiembrie trăim Postul închinat Marelui Praznic al Nașterii Domnului (numit, simplu, în popor – Postul Crăciunului). Această perioadă de șase săptămâni din cursul anului bisericesc are multiple semnificaţii legate de rostul ei spiritual. În primul rând ne smerim și postim pentru că Mântuitorul Iisus Hristos Însuși S-a smerit și a postit și a flămânzit timp de patruzeci de zile în Pustiul Carantaniei, la Muntele Ispitirii: „Atunci Iisus a fost dus de Duhul în pustiu, ca să fie ispitit de către diavolul. Și după ce a postit patruzeci de zile și patruzeci de nopţi, la urmă a flămânzit“ (Mt. 4, 1-2). Tot astfel a postit vreme de patruzeci de zile și Proorocul Moise, văzătorul de Dumnezeu, în Pustiul Sinaiului, atunci când a primit prin descoperire întreaga învăţătură vechi testamentară destinată poporului ales: „Deci, fiind pogorât Domnul pe Muntele Sinai, pe vârful muntelui, a chemat Domnul pe Moise în vârful muntelui și s-a suit Moise acolo“ (Ieș. 19, 20).

Putem spune că postul, ca valoare spirituală, vine de la Dumnezeu, iar ca vechime – este de o vârstă cu Adam. Și aceasta pentru că cel dintâi om a primit porunca înfrânării de la Dumnezeu: „Din toţi pomii din Rai poţi să mănânci, iar din pomul cunoștinţei binelui și răului să nu mănânci!“ (Fac. 2, 16-17). Postul în sine nu este o virtute, ci doar o armă de convingere a trupului material să conlucreze, să se supună și să asculte de omul spiritual, de „omul cel tainic al inimii“ (I Ptr. 3, 4), adică de sufletul înduhovnicit. Postul duce la limpezirea cugetării, precum scrie în volumul al patrulea al Filocaliei: „prea multa mâncare și băutură înceţoșează mintea și aprinde poftele trupului“. Numai că simpla înfrânare de la anumite bucate, fără a fi dublată de înfrânarea duhovnicească prin trezvie, prin luarea aminte de sine și prin necontenită rugăciune, nu mai este post, ci devine „dietă“ sau „regim alimentar“ – cu totul insuficientă și ineficientă pentru a ne sfinţi! Căci spune Sfânta Evanghelie: „Curăţiţi aluatul cel vechi, ca să fiţi frământătură nouă!“ (I Cor. 5, 7).

Postul se ţine de fiecare în parte după puterea fiecăruia. Rolul său principal este acela de instrument al trezirii duhovnicești din somnul nepăsării prin care ne lipsim de nenumărate bunuri și bogăţii spirituale (datorită neînfrânării, lăcomiei pântecelui și îmbuibării). Înţelepciunea patericală a cuprins magistral acest adevăr în zicala: „nu trăim ca să mâncăm, ci mâncăm ca să trăim!“ Ușor este să-ţi adormi conștiinţa interpretând după bunul-plac cuvântul evanghelic: „Nu ceea ce intră pe gură spurcă pe om, ci ceea ce iese din gură, aceea spurcă pe om!“ (Mt. 15, 11), dar la fel de lesne ţi-o poate trezi cuvântul proorocesc rostit de Duhul Sfânt prin gura Psalmistului David, Regele Macarie, Pafnutie sau Pavel Tebeul. Ceea ce contează este gândul cel bun și hotărârea de a posti (fie și numai o perioadă mai scurtă, de trei, patru, cinci sau zece zile), pe care Dumnezeu le primește ca pe o  ofrandă de bună-voire, ca pe o faptă a iubirii faţă de El, ca pe un gest de recunoștinţă pentru binefacerile primite de la Dânsul. Un gest pe care îl pot face până și copiii – desigur, fiecare după putere și după străduinţă.

Înfrânându-ne de la bucate, însă, Hristos ne îndeamnă să nu fim triști și necăjiţi din pricina aceasta: „Când postiţi, nu fiţi triști ca făţarnicii; că ei își smolesc feţele, ca să se arate oamenilor că postesc. Adevărat grăiesc vouă, și-au luat plata lor. Tu însă, când postești, unge capul tău și faţa ta o spală, ca să nu te arăţi oamenilor că postești, ci Tatălui tău care este în ascuns, și Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie“ (Mt. 6, 16-18). Pentru că, postind astfel, nu e deloc exclus să alunecăm în patimi subţiri (precum mândria sau părerea de sine sau îngâmfarea gândului – „cine sunt eu că pot posti!“). Suntem fiecare ceea ce suntem, iar dacă Îl iubim pe Dumnezeu, atunci merită să ne străduim să-I mulţumim după putere pentru toate darurile primite de la El – pentru sănătate, pentru putere, pentru înţelepciune și mai ales pentru capacitatea de a deosebi binele de rău și pentru puterea de a alege cu dreptate!

Pe de altă parte, postul trebuie raportat și la cele cinci simţuri ale trupului. Ochii să nu privească deșertăciunea – precum zice Psalmistul: „Luat-am seama de-a dreapta și am privit și nu era cine să mă cunoască!“ (Ps. 141, 4). De asemenea, este esenţial să ne ferim de orice fel de împrejurări vătămătoare de suflet, pentru a putea păstra mereu cugetarea la cuvântul dumnezeiesc de-viaţă-dătător și să ne păzim gura de toate deșertăciunile și răutăţile: „Pune Doamne, strajă gurii mele și ușă de îngrădire, împrejurul buzelor mele!“ (Ps. 140, 3). La fel, picioarele să ne umble doar în cărările Evangheliei și pentru împlinirea sfintelor porunci ale Domnului Dumnezeu, căci „În calea aceasta în care am umblat, ascuns-au cursă mie!“ (Ps. 141, 3). Grăit-a slujitorul Domnului: „că iată Domnului: „că iată  moartea intră pe ferestrele noastre și dă năvală în casele noastre“ (Ier. 9, 21), adică prin simţuri!

Postul trebuie să aibă ca roade bunătatea, dragostea și răbdarea ce vin de la Dumnezeu, după cuvântul Apostolului: „Fraţilor roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea, curăţia“ (Gal. 5, 22-23). Așadar, just ar fi să postim nu pentru că e Post și atât; ci pentru că așa ne învaţă Duhul Sfânt în Biserica lui Hristos, pentru a fi deplin sănătoși – deopotrivă la suflet și la trup; pentru a fi curaţi cu inima ca și cu trupul: „nu știţi că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt care este în voi, pe care-L aveţi de la Dumnezeu și că voi nu sunteţi ai voștri? Căci aţi fost cumpăraţi cu preţ! Slăviţi, dar, pe Dumnezeu în trupul vostru și în duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu!“ Deci cine nu își iubește și nu-și cinstește trupul ca pe un templu al Duhului Sfânt, greșește împotriva lui Dumnezeu! Iar anii noștri – „la număr șaptezeci, iar de vor fi în putere optzeci – și cea mai mare parte a lor osteneală și durere!“ (Ps. 89, 10-11) – repede curg. Iar la sfârșitul lor, sufletul se va înfăţișa la judecata particulară a vieţuirii sale pe pământ, la care se vor așeza în balanţa dreptăţii dumnezeiești – de-o parte toate cele ce am reușit a împlini în cursul zilelor cu Dumnezeu, iar de cealaltă parte toate cele ce am săvârșit în afara poruncilor divine, în cursul zilelor trăite fără Dumnezeu; de unde va și veni fie mila, îndurarea și iertarea, fie pedeapsa și osânda după faptele ce am făcut! Nu degeaba Mântuitorul Hristos ne-a spus: „Cel ce are poruncile Mele și le păzește, acela este care Mă iubește!“ (In. 14, 21) . Chiar și fără prea multă sau prea înaltă știinţă de carte teologică putem să pricepem că aceia care ignoră postul (dispreţuind pilda și exemplul lui Dumnezeu Însuși) nu au nimic de-a face cu Ortodoxia, căci Ortodoxie fără fapte nu există! „Dacă-Mi slujește cineva, să-Mi urmeze, și unde sunt Eu, acolo va fi și slujitorul Meu!“ (In. 12, 26); „Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, și Fiul Omului va mărturisi pentru el înaintea îngerilor lui Dumnezeu!“ (Lc. 12, 8). „Căci de cel ce se va rușina de Mine și de cuvintele Mele, de acesta și Fiul Omului se va rușina, când va veni întru slava Sa și a Tatălui și a sfinţilor îngeri!“ (Lc. 9, 26). Așadar, rostul ultim și scopul cel mai înalt al postului este de a ne uni în chip cât mai desăvârșit cu Dumnezeu Cel Viu pentru a fi cât mai mult cu El – așa precum și-au dorit Fecioara Maria și Bătrânul Iosif, precum și-au dorit și magii care I s-au închinat, precum și-au dorit și păstorii și îngerii la Nașterea lui Iisus, Cel Ce ne-a vestit cu dragoste: „pe cel ce vine la Mine nu-l voi scoate afară;“ (In. 6, 37), căci „n-am venit ca să judec lumea, ci ca să mântuiesc lumea!“ (In. 12, 47). „Slavă întru cei de sus și pe pământ, pace, întru oameni bunăvoire!“ (cântare cântată de îngeri pentru oameni pe pământ). Post ușor  și binecuvântat!