Una din cele mai bune cărți pe care le-am citit în ultima vreme este intitulată îndrăzneț ”Dac-aș fi fost Dumnezeu”, a apărut la Editura ”Junimea” din Iași în anul 2021 și aparține lui Ion Fercu, cunoscutul publicist de la ”Deșteptarea”, dar și prozator, eseist, multipremiat, inclusiv de Academia Română.
Acțiunea romanului este plasată într-un spațiu devenit, din păcate, emblemă a ruralității românești actuale. Un ”sătuc” aflat în comă indusă prin exodul tinerilor spre miracolul occidental, dispariția naturală a bătrânilor și scăderea nenaturală a natalității. Situația îl determină pe unul dintre supraviețuitori să exclame. ”Nu sătuc, părinte, ci Mortuc!”, nume adoptat instantaneu, cunoscut se pare doar de rezidenți, căci nimeni nu-și mai asumă riscul unui indicator lângă tăblița cu însemnarea laconică 984 m. Localizarea este vagă (”după vreo cinci ore de la ieșirea din infernul rutier bucureștean”). Un vizitator are impresia că se află pe un vast platou de filmare, amenajat de Hitchcook. Este un soi de Macondo, ”ținutul acela ciudat, locul marilor tăceri în care Marquez pitise strigătele disperate ale lumii”.
Aici se retrage unul din mutilații războiului din Afganistan, Petre Farina, să-și lingă rănile. Rănile, vorba vine, căci o ambuscadă a talibanilor a mai lăsat din preotul militar colonel, doar un rest de om. Fiu al satului, elev premiant, recita anual un poem, poate original, cu frumosul prim vers: ”Un stol de păsări bucură cerul” alimentând sufletul cu optimista senzație a unei eterne primăveri. Șirul recitărilor este întrerupt când imprundetul presupus poet adaugă un al doilea vers în totală contradicție cu educația ateistă a epocii: ”Îmi place să cred că și pe bunul Dumnezeu”. Ca seminarist, spre amuzamentul colegilor care-l poreclesc Ciudi, își încurcă profesorii cu întrebări aparent insidioase: ”Cum aș putea să-l ajut pe Dumnezeu?” Logica lui se bazează pe felul său particular de a vedea lumea: mulți indivizi iau în deșert numele Domnului, de parcă le-ar fi dușman, iar acesta, probabil imperfect, nu reacționează. Revenit în sat doar cu jumătate de trup, cealaltă lăsând-o drept jertfă în stâncăria afgană, Petre Farina devine schimnic de o factură specială. Ridică în ograda strămoșească o căsuță marcată cu o cruce, dar și cu o tăblie pe care scrie imperativ și cam jenant: ”Să îndrăznim a privi sub poalele realității!” Strania imagine oferită consătenilor pare să confirme ironicul ”diagnostic” al unei asistente medicale: ”Problema lui Farina nu este aceea că are păsărele în cap, ci faptul că le dă mereu să mănânce”. Dar curtea transformată într-un muzeu al ororilor belice (cranii, căști, măști, cârje, proteze) ridică o întrebare spre Cer: ”De ce, Doamne?” Devenită lait – motiv al romanului, bazată pe garanția incasabilă a logicii umane, interogația este adresată unei divinități care-și are socotelile sale, o aritmetică inaccesibilă muritorilor. Revolta se manifestă diferit, în funcție de palierul socio – cultural. Farina, aflat în ciudata situație a unui preot care doarme cu ”Biblia” și ”Nietzche” sub cap, este copleșit de bănuieli și cere un semnal binevoitor, care să-i risipească păcătoasele acuzații. Consăteanul său, Gabriel Ghioc, un soi de ”vântură – lume”, atunci când i-a murit câinele drag ”s-a ciondănit rău cu El”. Farina, în dezacord cu Leibniz, care considera prezenta existență umană drept ”cea mai bună lume posibilă”, dac-ar fi fost Dumnezeu ar fi zămislit o lume lipsită de suferință și de amăgiri deșarte. ”Ai construit rău, ai făcut rău viața. Nu trebuia să începi cu nașterea, ci cu moartea. M-ai făcut frumos, sănătos și apoi ai început să mă demolezi! Gabriel Ghioc, de mic își stabilise și un ”clasament al sufletului” în care câinele figura imediat după frați și părinți. Ba chiar îl avansase când una dintre surori îl supărase. Odată cu inexplicabila moarte a patrupedului, n-ar lipsi mult să-l retrogradeze și pe Stăpânul Universului în clasamentul personal. Autorul, care în viața obișnuită este profesor de filosofie, agită lucrurile strecurând șocanta întrebare a unui copil: ”Ce făcea Dumnezeu înainte de a crea lumea?” Sau, furat de dragostea dintâi, urmărind intenția divinității de a ne văduvi de liberul arbitru, trece în revistă diversele opinii, de la Machiavelli până la Marele Inchizitor al lui Dostoievski, scriitor în a cărui creație Ion Fercu este expert, cum o dovedește cartea sa de referință ”Prin subteranele dostoievkiene”. Ca și eroii romancierului rus, Farina se autoanalizează:”Am în mine niste monștri care lucrează nu numai cu normă întreagă, ci și peste program”.
Personajul este construit sinusoidal, din indecizie și căutare, din neîncredere în sine și proiecte utopice, din riscuri și certitudini. Scriitorul nu este silit la efort suplimentar pentru a ne determina să empatizăm cu eroul. Căutând o soluție ar fi putut să opteze între autoexcluderea intrusului (ca la Marin Preda) sau o împăcare artificială (ca în filmele americane). Abil, subtil și echilibrat, Ion Fercu alege calea de mijloc. După un sinuos și accidentat traseu, pe care, nota bene, eroul nu s-a gândit niciodată la salvarea prin sinucidere, se încheie un armistițiu între proprietarul demonilor interiori și cetatea (familia, societatea) fără de care nu poate supraviețui.
Alte două personaje ilustrează o altă dramă contemporană : migrația. Gabriel Ghioc s-a stabilit în Spania dar având în vedere că ”diasporenii” trăiesc ”în două lumi”, și-a păstrat la Mortuc proprietatea unui bar, ”cap de pod pentru suflet”. Chiar și occidentalii simt nevoia schimbării de peisaj. Italianul Giovanni Busseri s-a căsătorit cu o româncă, au dat naștere unei fetițe, ulterior s-au despărțit, iar fiica și soția au murit după un timp. Giovanni realizează că trăiește o ”viață închiriată”, că este ”jucăria soartei”, o paiață care, încercând să scape de sforile tiranice ale destinului, stârnește caraghios hohotele spectatorilor. Urmașul celor care se împăcau cu ideea că ”ubi bene, ibi patria” (”unde-i bine, acolo-i patria”), constată: ”Oriunde m-aș afla, nu sunt acasă. La Bologna mă simt acasă. Când ajung în Mortuc, mă simt acasă. Dar aș vrea să fiu, imediat în celălalt loc”. Altă dramă îi încolțește pe cei rămași acasă. ”Depărtarea este o prăpastie pe care o fardăm cu iluzii”. Realitatea este cutremurătoare. Desenele unui copil sunt înțesate cu peșteri, pustiu, nisip și mitraliere cu lunetă. Când i se cere să le intituleze, el scrie pe toate un singur cuvânt : ”Tata”. Un alt copil, înstrăinat, se roagă, într-o biserică ortodoxă, în limba catalană. Joncțiunea dintre globalizare și tradiție națională se soldează cu rezultate burlești. Se comandă prin Whate App slujbe de pomenire, slujbe la care nu participă nici o rudă a decedatului, dar se filmează conștiincios evenimentul. Cineva propune construirea unor capele dotate cu camere de luat vederi, o ”biserică de youtube”. Rezistența clerului este minimă: ”Eu, ca preot, spun nu, dar familia poate face cu durerea sa tot ce vrea…”
Din galeria personajelor se desprinde relevant chipul Elvirei Farina. Urmașă a mioriticei măicuțe bătrâne, ea împrumută atributele Vitoriei Lipan, dorindu-și refacerea familiei, chiar și cu piesa centrală mutilată.În audiență la un general, pentru a solicita încetarea demersurilor privind un posibil divorț și grăbirea consilierii psihologice a copiilor, sesizând șovăiala înaltului personaj, ”știi ce a făcut Elvira? S-a ridicat brusc și i-a aruncat în obraz generalului : <<Kandaharul mamelor voastre!>> Apoi a plecat ca un uragan. Am rămas muți. Orgoliosul general oltean știi cum a reacționat, Petre? Tot în aceeași admirabilă notă: <<Să fiu al dracului, Alexa! Asta dacă era în armată, ne era șef. Îl invidiez pe colonelul preot Farina. Mai rar așa muiere!>>” Întâmplarea poate fi luată drept anecdotă, rezonanțele sunt însă de tragedie antică.
Aproape fiecare pagină (și sunt 328) are un aforism. Cele mai multe se referă la dispariția ființei: ”Ne naștem aparent cu toate libertățile și cu o singură obligație: aceea de a muri” ; ”Moartea nu se învață nicăieri. Cu toate acestea, nimeni nu a reușit s-a rateze”, ”E periculos să trăiești. Cine trăiește moare!” Speculațiile pot fi distractive, nu și realitatea, fie ea glazurată și cu ceva umor. Pe front, inamicul testează armamentul nou chiar sub ochii fabricantului, pitit în vreo grotă, unde calculează prețul vânzării în funcție de numărul morților. Vine apoi avionul coșciugelor, un ministru care perorează despre ”eroul român, neînfricat, tare ca stânca, mândru de sacrificiu, exemplu pentru țară, bun de intrat în cărțile de istorie”. Urmează respectuoasele salve, înălțarea post – mortem în grad, învelirea eroului în drapel, etc. Cei rămași se îmbărbătează reciproc la un pahar sau vor înfriunta șocul post – traumatic, fiecare în felul său.
Întrebarea obsesivă a romanului rămâne ”Ce-ați căutat în Afganistan?” Comandantul colonel Alexa îi mărturisește lui Farina cât de greu îi vine să le explice subordonaților că prezența lor în Kandahar este o datorie patriotică. Preotul crede și el că soldații noștri ”sunt niște ațâțați sau niște păcăliți, niște manipulanți ai unei democrații otrăvite care are interese economice, politice, geostrategice.” În intimitate, se autoanalizează: ”Ce-am căutat în Afganistan? Da, e adevărat, am vrut să câștig mai mulți bani, dar și ceva inedit: aventura. A fost prezent și gândul că voi putea ajuta acolo, dar investiția asta de suflet parcă a fost în plan secund… Nu cred că am fost un mercenar al sufletulu. Și nu m-am rătăcit printre cei care au dat mită ca să plece în Afganistan…”
Există în roman o scenă semnificativă. Preoții creștini sunt invitați la un dineu copios și la o expoziție de armament de către analogii lor afgani. Prima secvență ilustrează încăncântarea gurmanzilor oaspeți și replica de un curtenitor sarcasm a gazdelor: ”Înțelegem acum și mai mult de ce ați venit în Afganistan!” Expoziția de armament are și ea tâlcul ei. Ce atrage atenția și surprinde este observația că ”privirile discrete ale gazdelor arătau de parcă pe aici s-ar fi instaurat pacea de câteva sute de ani”. Eu, comentatorul acestui roman, ”Dac-aș fi fost Dumnezeu” aș fi trecut iluzia în fapt împlinit. Prof. Aristotel Pilipăuțeanu, Onești