Aspirațiile  criticului literar  Petre Isachi sunt mai presus decât cele ale unui  obișnuit profesor de limba și literatura română.  El pătrunde mult mai profund în domeniul literar, metamorfozându-l din obiect de predare – învățare în vastă arie de  cercetare. Fascinat de concepte proaspete, de  neologisme sclipitoare, își  elaborează un stil  cam prețios, sub care  se ascund  însă temeinice analize, surprinzătoare conexiuni și inedite afirmații pline de cutezanță. Un al treilea volum al ”docuficțiunilor ” sale critice (sugestivă formulare) grupează  exerciții de lectură  hermeneutică pe un palier generos, cel al poeziei. Antologia de studii aplicate începe cu câteva repere teoretice. Petre Isachi crede că, la fel ca și alte fenomene, literatura este supusă circularității. Erodându-se prin exces și saturație, se întoarce la origini pentru a o lua de la capăt. Conceptul de antiliteratură se naște din tendința de permanentă autonegare. Criticul subliniază primatul  oralității, purtătoarea suflului  imediat al ființei, asupra scrisului, acesta din urmă un soi de utilizare abuzivă a limbii,  reductor prin faptul că exprimă doar eul exterior. Literatura este o veritabilă probă de cădere în profan și e pândită de pericolul enciclopedismului. Duce o luptă permanentă cu ”școala vieții” și, mai noi, cu mass-media. Decadența este  agravată de  inflația tipăriturilor, de progresul filosofiei,  dar mai ales de primul adversar ireductibil : religia. În plus critica (parazitară?) întărește  acuzațiile de sterilitate. Într-o epocă dominată de tehnologie (calculatoare, internet, etc) ”moartea literaturii” pare inevitabilă. Dar, calmându-ne, Petre Isachi declară că ”personal” nu crede în posibila catastrofă, căci nimic nu este nou sub soare. Paradoxal, decadența literelor a început odată cu scrierea, așa cum moartea  își începe   numărătoarea inversă odată cu nașterea. Antiliteratura este semnalul regenerării periodice a literaturii.

 

Arta  radiografiei critice

 

Terminându-se acest  joc terminologic și  speculativ, pigmentat cu mici  revelații (”există oare cuvânt apoetic?”,”numai ficțiunea nu minte”), lectorul, scăpat de chingile teoretice, are senzația ozonantă care-i promite voluptatea  unui spectacol cu 50 de autori și cărțile lor, puse meticulos la microscopul critic, abil mânuit de Petre Isachi. Despre Doru Kalmuski aflăm că are ”nebunia de a gândi cu propria-i minte, o particularitate rară într-o lume  în care se gândește plat, impersonal sau nu se gândește deloc”. Numai că având toată admirația pentru ”o gândire critică și lipsită de prejudecăți”, este greu de acceptat denigrarea a  două monumentale personalități (Nicolae Manolescu și Eugen Simion) și catalogarea ”Istoriei critice a literaturii române” drept ”chirpici literar”. La fel, opinia lui Petre Isachi de data aceasta, că scrierea ”Concert de muzică de Bach” a Hortensiei  Papadat Bengescu este un roman uitat, cu atât mai mult  cu cât el însuși îl folosește ca temeinic argument în demonstrațiile sale ulterioare. O posibilitate de a plana  liber prin îndrăgite concepte, idei, citate, într-un teritoriu vast, de la Confucius la Heidegger,  îi oferă criticului  un prim roman al lui Daniel Corbu. Survolul  critic  nu este steril, cititorului oferindu-i  trei posibile condiții ale existenței artistului: înzestrarea cu har, o gândire utopică și obsesia de a fonda o religie.

Unele studii au punct de pornire polemic. Luând act de  regretul lui Al. Dobrescu că romancierul Emilian Marcu a fost  surclasat de poetul cu același nume, Petre Isachi demonstrează că tocmai din acest război s-a născut  originalitatea scriitorului ieșean, cu o magică forță de captare:”Intri în Text cu ideile tale și ieși cu ale Autorului, nu mai vorbesc de ispitele și capcanele întinse, unde te aștepți mai puțin, de personaje”. Portretizând-o pe Diana  Dobrița Bâlea, criticul nu rezistă tentației de a-și pune în valoare imensele lecturi, lansându-se  vertiginos în stabilirea apartenenței  tematice (nu mai puțin de 15 titluri citate), în enumerarea de simboluri și arhetipuri culturale configurate narativ (48 la număr, precizând  că mai sunt și altele ), în dorința de a disocia între mitic și mistic. Prezentând romanele lui Jan Iscu, nu pierde ocazia de  a servi cititorilor (pe care-i anesteziază cu flatantul ”boieri dumneavoastră”) o lecție de  știința literaturii, respectiv: naratologie, obiectivitate, arte poetice. Încercând să ignore  frumoasa prietenie care îl leagă de Viorel Savin, Petre Isachi analizează cu profesionalism tehnic mecanismele prozei acestuia: istoria este un iad existențial,  rolul de  catalizator în procesul disoluției și demonizării  caracterelor, în pactul  diabolic avându-l frica, o armă a Puterii care convertește individul moral în impostor. ”Niciun agresor nu reușește- acesta este mesajul romanului – fără complicitatea oprimatului”. Remarcabil este  paralelismul între Viorel Savin și Cinchiz Aitmatov, demascatori ai  pericolului letal reprezentat de societăți totalitare. Observațiile privind jocul de oglinzi Pygmalion – Galateea, reliefarea coordonatelor femeii  seducătoare dar nefericite, intuirea nuanțelor proprii complexului bovaric în romanul ”Maria” scris de Adrian Lungu atestă capacitatea comprehensivă a unui analist ultraavizat. Doru Ciucescu, despre care am auzit că este singurul scriitor român călător pe cele șase continente (dar fascinat iremediabil de al șaptelea), redactează ”un jurnal de intelectual, cu o erudiție de invidiat, care se caută și se regăsește pe sine în mitul femeii” cu numeroase ipostaze de la ”nimfeta” lui Nabokov la ”baba absolută” călinesciană. Este  sursa  unei cronici captivante, în ciuda jucăușelor accente misogine (femeia – ”cea mai cotroversată operă de artă creată de Dumnezeu”; și ”sutienul și  istoria deformează realitatea”. Profiluri  scriitoricești sunt conturate definitoriu. D. R. Popescu este ”imbatabil spirit al dreptății”, maestru al ”ambiguității  semiotice și al narațiunii în sertare, ce sugerează labirintul existențial și ordinea aparent haotică a lumii… istoria fiind labirintul timpului, iar personajele labirintul memoriei”. Apar și personalități  exterioare operei literare (întâlnim un admirabil portret creionat Regelui Mihai, personaj favorit al lui Sever Bodron). În fine, merită menționată și capacitatea de sinteză a criticului Petre Isachi.

”Vanitatea creației sau Patul procustian al repetiției” este un excelent studiu de literatură comparată cu înscriere directă sau tangențialitate tematică, implicând meditație profundă asupra  devenirii istorice și subscripție afectivă la marele drame ale umanității.

 

Tehnica seducției în critica literară

 

Parcurgând  ”Docuficțiunile critice (III Critica poeziei)” cititorul este  încântat  să întâlnească expresii revelatoare  (”bovarismul specific femeii inteligente / analitice”, ”forța stihială a sexului”, ”lumea nu poate fi trăită decât poetic”, ”opera odată scrisă nu poate fi înțeleasă  exhaustiv decât  de Autorul ei și de Bunul Dumnezeu”, ”epicul însemnează timp, poeticul este veșnicie”), polemice (”nu există literatură mare în afara  politicului”),  deconcertante (” arta este o sinteză pură, iar literatura o sinteză impură”, acuzatoare ( ”înțelepciunea coexistă cu sora ei vitregă, prostia”). Definițiile pertinente (călătoria – ”desprinderea de un centru sau căutarea unui centru”;  ”triunghiul  estetic al Bermudelor buhușene: Ion Fercu, Ion Tudor Iovian, Ion Dinvale – epicentrul, criticul și istoricul literar, Ion Rotaru, toți născuți în satul Valea lui Ion”) alternează cu  asociații paradoxale (”sorginte anglo- eminesciană”; ”o grație româno – englezească”) și redundanțe semnificative (”cutare roman pare a fi scris  <<cu frică, în frică, spre frică, întru frică>>”).

Autoironia nu poate masca falsa modestie:”Din necesități compoziționale, era exclusă folosirea  unor  anonimi (tip petru isachi – n-am găsit altul!) necalificați pentru viața spirituală”.

Cum toate în lumea asta evoluează, vom găsi mai târziu ”un (cvasi) anonim Petre Isachi, conversând imaginar despre ”Cartea de nisip” cu însuși Jorje Luis Borges”. Abordând un text, criticul băcăuan își caută  vecinătăți celebre, înscriere în marile  concepte, fabricându-și temelia  eșafodajului critic. Se înarmează cu o terminologie sclipitoare, după care dezlănțuie  fluxul  ideatic. Analizând, spre exemplu,  o carte  scrisă de Dan Perșa, apelează la Borges, Dante, Dostoievski  dar și la Eminescu, Creangă, Voiculescu, Arghezi, Blaga, Eliade! Urmează o cascadă terminologică (”ocultism  inițiatic atipic”, ”miraculos  magico – mitic de sorginte  dostoievskiană”, ”ontologie fantastică”,  ”indianistică, onirică și ritualică”), cu  înșiruiri  intimidante (”scribul  ubicuu, omniscient, omnipotent, ludic, ironic și antiironic” studiind ”cu acribia filologului, mitologic,  magie, antropologie, politologie, psihanaliză  etc.)  Nu lipsesc nici paralelismele (cu ”Biblia”, ”Upanișadele”, ”Faust”, ”Maestrul și Margareta”),  un inventar al miturilor, teze gândite  de Homer și Seneca, filiații (Dan Perșa ”stăpânește blagian poetica misterului, intuiește caragialian poetica privirii și eminescian poetica atmosferei”). Convins de abundența ternminologică specifică, Petre Isachi ne oferă el însuși utile dezlegări (”misologie” provine din cuvintele grecești ”logos”, incomplet tradus prin ”rațiune” și ”miseo”, care înseamnă ”a urî”). Poate n-ar fi stricat un glosar final.

Probabil  una din cele mai plăcute  lecturi ale lui Petre Isachi a fost romanul ”Peștele în oglindă”, scris de Cornelia Ichim – Pompiliu, care uzează de termeni familiari  criticului (”romanul e ezoteric și propune o hermeneutică”, ”instaurarea regimului narcisist”, ” pluralitatea ce obiectualizează  ființa”). Cum însă lucrurile  iau o turnură deranjantă (”rafinamentul intelectualismului nu e  ciumăfaie ce crește pe toate drumurile”, ”responsabilități nătânge”), criticul își ia revanșa la cronica următoare înșirând nu mai puțin de 41 de o perechi antonimice (și  antinomice), de la ”perfecțiune / imperfecțiune” la  ”mântuire /  damnațiune” și alocând  aproape  două pagini lecției despre narator – personaj, narator  heterodiegetic, focalizare zero și așa mai departe. Însă  concluzia, după a treia cronică, este de mare finețe și justețe: ”Autoarea, aparent rătăcită estetic între oglinzile  poliedrice ale autobiografiei și cele ale unei ficțiuni confesive, interferează  stilul subiectiv cu cel obiectiv prin procedeul simultaneității”.

Aria lecturilor lui Petre Isachi este amplă.  Nu refuză începătorii (două eleve care, la 16 ani, sunt deja autoare de roman), redefinește personalitățile (D. R. Popescu, Nicolae Breban), prețuiește specii  oarecum  externe prozei propriu – zise (eseurile lui Doru  Kalmuski) și chiar scrieri extraliterare (”Cercetări hagiografico – liturgice” ale P.S. Ioachim Giosanu). Dar  cele mai multe cronici sunt  dedicate valorilor medii, deschizându-le drumul spre afirmare.

Impresionează  vastitatea lecturilor, excepționala capacitate de efort, decelarea exactă a valorilor, umanismul  gesturilor de întâmpinare..

Închizând volumul, ai o ultimă revelație oferită de coperta a IV a. Într-o vreme  când patriotismul este clamat cu fraze prelungi și bombastice de la tribune somptuoase în cadrul unor mitinguri forțate, Petre Isachi își rostește  părerea cu o bonomie ironică, în stil călinescian, cu o înduioșătoare  sinceritate: ”Suntem un popor de Șeherezade, iar după boierul Alecsandri, chiar născuți poeți!”   Prof. Aristotel Pilipăuțeanu, Onești 

În foto 1, criticul literar Petre Isachi la  tripla  lansare de carte, avându-i ca autori pe scriitorii Viorel Savin și Oana Mihaela Savin. Acest eveniment a avut loc în ziua de 4 aprilie la Complexul Muzeal ”Iulian Antonescu” Bacău