A trecut mai bine  de o jumătate de veac de la un fericit eveniment cultural. În 1972 apărea primul  volum  scris de un oneștean, tipărit la o editură prestigioasă: ”Albatros”. Purta  semnificativul  titlu ”Cetatea  de inimă” și aparținea  lui Constantin Th. Ciobanu. Erau vremuri  când  creatorii de  frumuseți lirice nu se puteau afirma public decât prin rare apariții în vreun ziar ori într- un volum colectiv. Revistele de profil, reduse ca număr, manifestau minimă  deschidere, ca și editurile  de altfel.  Singura abordabilă era Editura ”Litera”, însă  doar  dacă prezentai  condiția pecuniară a unui nabab. Dar nici acolo nu puteai publica orice, ochiul neadormit al cenzurii fiind un superlativ de vigilență.

Primele versuri ale volumului, grupate sub titlul ”Poetică”, reproduse și în facsimil pe  coperta interioară (în foto), dezvăluie  o profesiune de credință: desprinderea ideii din   plasa vicleană a speculației presupune  un efort considerabil pe care poetul trebuie  să și-l asume până la capăt; poezia prinde contur  doar dacă  atinge inefabilul și sublimul frumuseții naturii. Prozodia se înscrie în procesul caracteristic epocii, de trecere de la versul clasic la cel modern. Primele poeme, restrânse ca volum la două – trei strofe, țin cont de rimă în întregul catren sau prezintă cel puțin două versuri consonante. Rimele atrag atenția  prin dexteritate artizanală:”Să nu te tocești dorință, cumva  / din  vinul vreunui  surâs liliachiu: / capătul să-ți știe  ne-ncovoiat  cum va / lumina circular,  ca un ochi de burghiu”.  Căutarea de rime rare este în primă fază o preocupare constantă: ”snop ți-i  /  nopții ”; ”violet / Hamlet”; ”lene / apolodoriene”. Ulterior însă, degajat din rigorile prozodice, gândul zboară descătușat și proteic în vers liber. Se vede că sunt poezii din etape diferite. Poetul avea atunci 32 de ani , dar scria din adolescență, oglindind lectura foarte atentă a unei literaturi în schimbare. Generația 60 dinamita încorsetările proletcultiste reluând  firul firesc al lirismului autohton. În pofida modelor și modelelor, Constantin Th.  Ciobanu își păstrează timbrul personal, constant   într-o evoluție ulterioară marcată prin  trepte superioare de expresie.

Temele sunt cele caracteristice lirismului în general. Așteptarea adolescentină închipuie nerăbdător  clipa întâlnirii cu ființa iubită: ”Tot mai aproape  îți aud pașii moi, /  desfrunziți către mine în mers. / Iată-mă sub  mângâieri febrile / brațele tale  întinse adânc…”  Ochii dragi sunt ”două  lacuri  / umplute cu cerul și soarele”, au  verdeața codrului ”luminat de mesteceni și inundat în văpăi”. Dragostea-i o  stea căzătoare, somnul iubitei se cere protejat de cel ”dăltuit în veghe”. Dorința rămâne ”durerea cea mai scurtă / dintre a nu fi și a fi”. Dragostea nedescifrată  răsucește  omul ca pe o iederă.

Mai târziu vom vedea și reversul, când poetul  nemulțumit de sine (”Mă doare haina-n care stau / însicriat  ca-ntr-o găoace”) ajunge la sintagme  antiromantice  de   genul : ”calvarul poreclit sărut”. Treptat expresia se intelectualizează, capătă nuanțe de  abscons,  oximoronic tinzând  la paradox.  Natura în iulie  viscolește arșița zilelor dinspre răcoarea poienilor. Iarna, la focul amintirilor, luna se moaie și ”noaptea scrâșnește din stele”. Lacul, ”înjunghiat de pești” și  neiubit de om se înnegrește în somn amar. Chiar aerul primăverii tremură de ”cumplita  simfonie verde / a răzbunării boabelor zvârlite”. Timpul, dușman implacabil, ”un tren cu fum viclean” este ”gândul negru  ce-l îndoi / pe gâtul  saltului din an… /  E jocul  marelui noroi / cu vinerea  ucisă-n joi”.

Dar tema centrală a volumului o reprezintă cunoașterea prin poezie și mai ales autocunoașterea, cu secreta dorință de autoperfecționare. Existența individuală este percepută ca permanentă  interacțiune între lut și lumină.  O lumină aspră, cu licăr  verzui ce zgârie obsesiv. Surghiunită în zid, erupe  biruitor.

Poetul, ca și omul Constantin  Th.  Ciobanu, luptător prin temperament, nu se poate resemna nicicum cu  destinul.

Simte nevoia să exceleze  să-și facă din propria-i viață o operă de artă. Ceea ce îi va reuși  căci a optat pentru o variantă norocoasă din evantaiul ofertei.

Viața, spectacol pentru unii, blestem  pentru alții,  este  ca o ”magie de logodnă” (”Ziua tânără  avea părul de nori / vrăjindu-i umerii și mijlocu-n cascadă”) Alteori  întâlnim  imagini debusolante (”orizontul fără cârmă / sub cerul fără rege”), mergând până la  tușe grotești, subliniate cu argheziene  accente:„Dar e  fardată  viclenie / și zgură de  amurguri bete / stă trează încă în chelie, / rânjind din licăriri de pete”.

Poemul titular, ”Cetatea de inimă” are drept motto concluzia lui Călinescu, divin călător  cândva pe meleagurile noastre: ”Așa se explică și miracolul Oneștilor”.  Este structurat pe două secvențe, deosebite ca realizare și ca valoare. Prima urmează canonul poeziei patriotice evocând cele  patru râuri, comparabile  cu punctele cardinale. Au luat istoria cu ele ca să caute în văile ”jelite de ploi” loc de cetate. A doua  secvență este rodul idendificării cu un strălucit personaj călinescian într-o lume emancipată și ea prin jocul ficțional. Totul proiectat într-un mult meditat  tablou metaforic. Magul Ioanide, ”strâns în somn de os”, taie ”grinzi din sticla cerului duios” și-o ”columnă zveltă începu să doară, / scară de istorii  răsucind”. Finalul acestui efort constructiv cu accente artistice își are  semnificația lui: ”Totul era gata. Firul mai sonor / ca o  prevestire către zi venea… / Magul Ioanide, strâns  într-un fior, / când să cheme  lumea se trezi în ea”.

Volumul ”Cetatea de inimă” se încheie cu amplul poem ”Noaptea cercului”. Alcătuit din 8 cânturi, construit  ascensional volumetric și ideatic, atinge apogeul meditativ în final. Închipuitul dialog dintre destin și om  transfigurează eterna căutare a poetului  Constantin Th. Ciobanu: modalitatea de a  armoniza  hărăzirea  cu aspirația  insului.

Ca port – drapel  al volumului și  nu numai, aș alege poezia ”Desen”, emblemă pentru deceniile  fericite  petrecute de mine și alții sub privirea îngăduitoare a maestrului.  Închinat poate lui Eminescu, poate lui Macedonski,  acest poem  este oricum o <<statuie în versuri>> ce nemurește  Poetul în genere, de la Ovidiu până la Nichita Stănescu.

 

”Se distila grupul încins într-o idee

Pe urmele  geniului înroșit de putere.

Umbrele fumegau spre flacără,

La  clopotul ei, lacom să adere.

 

 

În frunte, stegarul le flutură o dâră

Fără teacă-n zel, cavalerește,

Suflându-le  cenușa de pe umblet

Cu naivitatea care-l tot jelește.

 

 

Dar  grupul, sufocat în propria-i coajă

Scăpata-n coclire mai sfărămicios

și geniul ardea atât  de departe,

că raza lui  nu mai ajungea până  jos.”        Prof. Aristotel  Pilipăuțeanu, Onești

 

”AMPRENTA    DE  ONEȘTI”   DEDICĂ   ACEST   ARTICOL   POETULUI  CONSTANTIN  TH.  CIOBANU,  CU    O   SINCERA    URARE   DE   SANATATE   SI   CU   NOI    IMPLINIRI   LITERARE!