Slovele mă ajută să trăiesc

Slovele mă ajută să trăiesc

Cărțile, of, cărțile!…

Stăteam în pat  la lumina veiozei cu cartea mea așa cum fac de obicei. Era târziu în noapte. Ce companie mai prietenoasă decât luna și o carte în miez de noapte! Eram la pagina douăzeci și patru. Citeam pagina veche a jurnalului. De fapt, niciodată nu am putut spune, mai ales acum, că am citit o carte, căci la fiecare slovă care a fost scrijelită cu grijă, poate printre lacrimi, am simțit respirația și emoția scriitorului.

De data aceasta, filele jurnalului ce-l țineam în mâini erau pictate cu trăirile inimii bunicii. Bunica iubea să călătorească, căci, după cum a și scris pe această pagină: „Iubesc să călătoresc, pentru că iubesc oamenii. Vreau să descopăr lumea, așa că, o voi căuta în fiecare colț al globului unde ea se ascunde!”. Mama spune că bunica era foarte ambițioasă, foarte curioasă și întotdeauna veselă.  Bunica știa că mamei nu-i place să călătorească, așadar, când aveam șapte ani mi-a povestit că în viața ei (ciudată) singurele prietene loiale i-au fost cărțile, mi-a dăruit jurnalul său și mi-a făcut cunoștință cu toate prietenele ei din bibliotecă, spunându-mi că oricum cu mama nu voi călători, așadar, cât pot, să călătoresc cu personjele fiecărei povestiri, căci aventuri și tărâmuri mai interesante și magice ca acolo ea, una,  nu a mai întâlnit.

O iubesc pe bunica, iubesc cărțile, dar în special jurnalul său, iubesc începuturile sale: „ Să-ți povestesc despre cineva, cineva cu părul nins, cineva care cunoște sufletul lumii… Ha! Eu sunt acel cineva! Eu sunt, puișor!”. Ea a fost alături de mine când m-am îndrăgostit prima dată. De-atunci m-am îndrăgostit de o mulțime de ori, dar, dacă nu mă întâlneam eu cu cartea care a fost steaua mea norocoasă, cea care mi-a ghidat pașii și pe care nu am s-o uit niciodată, căci toată viața o voi iubi, aveam să fiu un om care nu a cunoscut bucuria.

Cine ar putea fi aceasta? Cum am fi putut ajunge să citim „Ulise”, scrisă de James Joyce sau „În căutarea timpului pierdut”, scrisă de Marcel Proust și multe alte opere literare? Cum ar fi putut acești maeștrii ai scrisului să scrie aceste valori, dacă nu era abecedarul? Așa că prima carte de care m-am îndrăgstit a fost „Abecedarul”.

Puterea cuvântului mama și-acum îl simt. Când am descoperit cum îl pot scrie, am fost atât de fericită, deoarece minunăția de a cunoaște literele, vraja prin care se prind ele într-un joc și formează cuvântul cel prețios a fost începutul cunoașterii tainelor ce ne înconjoară. Sunt dezamăgită când aud pe unii oameni cum se plâng că trebuie să citească, căci treaba asta de a citi nu este așa, o treabă oarecare. Cititul este o artă. Trebuie să știi să asculți fiecare cuvânt, iar ca să înțelegi bine, bine, ca și-n viață, e exact cum a zis Micul Prinț: „Bine nu se vede decât cu inima. Esențialul e invizibil pentru ochi.” De când am întâlnit pe iubitul meu abecedar, m-am îndrăgostit de fiecare operă literară, căci, cu ajutorul slovelor, totul este posibil. Pe mine m-a ajutat în toate acest bogat dar- „Abecedarul”, și de fiecare dată, și la matematică, și la fizică, și să citesc jurnalul bunicii…

Sanda Constantina Lungu, participantă la Concursul ”Cartea pe care o iubesc”, organizat de Biblioteca  Municipală ”Radu Rosetti” din Onești

* Sanda Constantina Lungu este elevă a Colegiului Național ”Dimitrie Cantemir” din Onești (director, prof. Aliana Ifrim) și a participat la mai multe concursuri de literatură, fiind îndrumată de  prof. Adina Mitroiu. Este de menționat faptul că activități deosebite, de îndrumare a elevilor către literatură au loc la Biblioteca ”Marin Sorescu”, de la acest colegiu oneștean, unde Veronica Boros este ”bibliotecară de suflet, iubită de liceeni”!

 

 

 

 

Distribuie articolul!