O, Tempora … ! 1370211 … Aşa începe CNP-ul … Descifrând-ul, am înţeles că este vorba despre un bărbat, născut în luna februarie, în toiul iernii anului 1937, an de înflorire economică a României Interbelice, în zodia, spun unii, fericită a Vărsătorului. Confruntând cartea de identitate pe care era imprimat acest cod cu certificatul de naştere, am tras concluzia că e vorba chiar despre mine. Unde m-am născut? Dacă aş răspunde ca la şcoală ar trebui să spun ceva de genul: „M-am născut în satul X, comuna Y, plasa Z, (pe vremea când m-am / sau, mă rog, am fost născut – plasa era o unitate administrativă cam ca raionul, până la împărţirea administrativă a României din anul 1968 când structura administrativă a ţării cuprindea 16 regiuni, fiecare cu un număr de 5-8 raioane, diferit de la o regiune la alta, iar raioanele, la rândul lor, aveau în compunere mai multe comune alcătuite din sate şi cătune. Toate aceste unităţi administrative aveau personalitate juridică, în timp ce satele, ca şi acum, nu aveau o asemenea autoritate.
Aşadar, pe stil vechi, căci vechi sunt şi eu, m-am născut în satul Heltiu, comuna Căiuţi, plasa Tg. Ocna, judeţul Bacău. Satul Heltiu este unul din cele nouă sate ale comunei. Comună mare, sat mare. Se povesteşte că, odată, a venit în sat o mare oficialitate de la judeţ. Şi cum mergea el pe uliţa mare, cum se spune pe la noi străzii principale, însoţit de alţi „domni”, îmbrăcaţi „nemţeşte”, întâlneşte un moşneag mai şugubăţ din sat care, apropiindu-se de domnii care veneau spre el, îşi saltă căciula de pe cap şi spune apăsat: – Bună zâua! – Bună ziua, moşule. Dar ia stai oleacă. Cum te cheamă? – Ion, dragă domnule. – Ion şi mai cum? – Ion. – Din ce sat eşti? – Hieltiu. – Din ce comună? – Apoi care? Hieltiu! – Şi plasa? – Tot Hieltiu, cum alta? Văzând că n-o scoate la capăt cu moşul, domnul perseverează: – Satul ăsta e aşa de mare? – Mare tare. De la moş Neculai Calvânu până la Vasile Bălcuţanu. Da, acesta e marele sat în care m-am născut. Moş Neculai Calvânu a fost străbunicul meu din partea tatălui, iar Vasile Bălcuţanu era proprietarul ambarcaţiunii numită şaica, cu care treceau Trotuşul locuitorii satelor riverane. Barca, o ambarcaţiune cu fundul plat, având o capacitate de 6-8 locuri, era manevrată cu ajutorul unei prăjini de lemn, de vreo 3 metri lungime, care se cufunda la fundul apei înaintând contra cursului râului, astfel încât, de fiecare dată, şaica ajungea în acelaşi „debarcader”. Prăjina, ca vâslă, un băţ suficient de gros, rezistent şi lung, se numea stici. Mă amuză şi acum această denumire, căci în limba engleză stick înseamnă tocmai băţ. Precis, consătenii mei erau „urmaşii” englezilor, nu-i aşa?!
Toate astea-s la trecut. Şaica nu mai există, săicarul de altădată nu mai este deranjat noaptea târziu, când vreun sătean ce venea de la tren apela la serviciile lui strigând „hai la şaică, măăă!” Acum există pod cu piloni de beton. Astăzi, ţăranii, aşezaţi confortabil în fotoliile microbuzelor, fac naveta la Oneşti sau la Adjud şi sunt „debarcaţi” în staţii ad-hoc, în faţa casei. Pe acelaşi pod trec şi camioanele încărcate cu buşteni din pădurea copilăriei mele, ce iau drumul străinătăţii. Mă doare sufletul dar, ca şi cetăţenii comunei, ne declarăm neputincioşi. Îmi vin mereu în minte versurile poetului nepereche Mihai Eminescu: ”Astăzi chiar de m-aş întoarce / A-nţelege nu mai pot. / Unde eşti copilărie, / Cu pădurea ta cu tot?”
Din istoria locurilor
Să vă mai spun că, acum, comuna Căiuţi are în cele nouă sate peste cinci mii de locuitori? Că aici a avut moşie şi conac marele paşoptist, scriitor, politician, istoric şi genealogist Radu Rosetti? Aici s-a născut şi a învăţat primele cinci clase primare fiul lui Radu Rosetti, cel ce avea să devină, mai târziu, generalul Radu R. Rosetti, mare specialist român în istorie militară? El a fost primul general originar din comuna Căiuţi. Cine avea să fie, peste ani, al doilea, nu vă spun, vă las să găsiţi singuri răspunsul. Tot din aceeaşi comună Căiuţi s-a ridicat şi marea glorie a gimnasticii de aici şi din lume, Lavinia Agache. Din câte ştiu, în toată comuna, cu peste cinci mii de locuitori, există o singură familie cu numele de Benea. Mergând, cât am putut, pe urmele ascendenţilor cu acest nume, am ajuns cam la jumătatea secolului al XIX-lea când, se spune, un tânăr şi chipeş călăreţ trece munţii venind din Ardeal, probabil prin cărările pasului Oituz, fură din hora unui sat prin care a trecut cea mai frumoasă fată, trece Trotuşul călare şi se opreşte la poalele unui deal împădurit, unde îşi va întemeia o gospodărie, în satul ce se va numi Heltiu, nume cu rezonanţă aparent ungurească. Sătenii sunt, însă, urmaşii răzeşilor, oameni liberi, toţi de credinţă ortodoxă. Am fost, de mai multe ori, întrebat de unde provine numele de Benea, pentru că nu are nicio legătură cu un loc anume, precum Ploieşteanu, Bârlădeanu, Olteanu, Someşanu, sau cu o ocupaţie, de genul Fieraru, Ciobanu, Lemnaru, Zugravu …
Târziu, după vârsta de treizeci de ani, umblând mult prin ţară în interes de serviciu, sau ca simplu călător, de nevoie sau de plăcere, am constatat că, exceptând numele ungureşti ca Benek sau Bene, cea mai mare densitate de nume, româneşti sau românizate de Benea, se găseşte în judeţele Alba şi Bistriţa-Năsăud. Poate de pe aceste meleaguri o fi venit şi strămoşul şi întemeietorul familiei noastre. (Iată cum, fără să-mi fi propus aceasta, am împrumutat din preocupările de genealogist ale consăteanului meu Radu Rosetti.) Chiar dacă în acest sat am trăit doar opt ani şi jumătate, chiar dacă acolo nu mai am decât câteva rude îndepărtate, de satul acesta mă simt legat extrem de puternic. Numai cei care s-au născut şi şi-au trăit copilăria la ţară mă vor înţelege. Aici am supt prima gură de lapte de la sânul mamei, aici am băut prima gură de apă, aici am rostit primele cuvinte, aici, în apele repezi şi limpezi ale Trotuşului, am învăţat să înot. Şi, mai important decât orice, tot aici, într-o clădire cu două camere, care acum şaptezeci de ani mi se părea enormă, dar care acum pare neverosimil de mică, am învăţat să citesc de pe abecedar şi să scriu cu „creionul” de plumb primele slove, pe tăbliţă. Toate astea nu se pot uita.
Broasca
Nu ştiu alţii cum sunt – observaţi, vă rog, influenţa lui Ion Creangă – dar eu, când îmi amintesc de sărbătorile de Paşte în satul în care am văzut lumina zilei, ca printr-o magie, mă văd transformat în copilul preferat al bunicii, mătuşa Marina, cum o striga lumea în sat. Toată lumea se înnoia. Oricât ar fi fost de sărac, tot omul trebuia să aibă cel puţin un obiect nou de îmbrăcăminte. Noi, copiii, aveam parte de un tratament aparte, privilegiat. Pe noi, părinţii şi bunicii ne încălţau cu sandale sau pantofi noi-nouţi şi ne îmbrăcau, din cap până-n picioare, cu hăinuţe cumpărate de la târg, special pentru Paşte. În ziua de Paşte, toată suflarea satului, în straie de sărbătoare, eram la biserică, unde slujeau popa Manea şi dascălul Neculai Benea, Moş Culai, cum era numit de oameni în afara bisericii. Toate cele trei zile de Paşti erau prilej de petreceri. Cei mari, părinţii şi bunicii, se întâlneau cu neamurile şi dădeau cep butoaielor de vin neîncepute până atunci. Flăcăii şi fetele se pregăteau pentru hora ce se ţinea, după prânz, într-un loc mai drept şi mai larg, undeva în capătul satului, un fel de piaţă în accepţiunea modernă. A doua zi – seara, se „ţinea” bal la şcoala din sat sau la palatul lui Radu Rosetti. Atât la horă, cât şi la bal, fetele nu scăpau de supravegherea mamelor, care, aşezate pe bănci pe lângă pereţi, urmăreau odraslele şi făceau tot felul de comentarii, anticipând posibile legături sentimentale între tinerii din sat. Cu toată vigilenţa acestor „gărzi de corp”, aproape în fiecare an, una sau mai multe fete, cu consimţământul lor, uneori fără, erau „furate” şi nu se ştia nimic despre ele câteva zile. Exista o anumită complicitate, mai ales din partea unor cupluri care-şi începuseră mariajul procedând în acelaşi mod. De regulă, fata era dusă la casa tânărului sau, amândoi „fugarii” erau găzduiţi de familii întemeiate în acelaşi mod. De Paşti, copiii, ca florile, cu trăistuţe în care aveam ouă roşii, ne duceam la scrânciob, un fel de roată, ce urca şi cobora băncuţele cu două locuri vreme de câteva minute. Plata, pentru copii, se făcea în natură, adică în ouă roşii – o tură în scrânciob, un ou. Te dădeai de atâtea ori în scrânciob, câte ouă roşii aveai în traistă. Când am ajuns mai mare m-am întrebat: Ce-o fi făcut omul cu scrânciobul cu atâtea ouă roşii? Dar… Tot ce e frumos şi bun durează puţin.
A venit vara, apoi toamna. A început şcoala. Sunt aproape sigur că fiecare om care a învăţat carte nu uită numele primului învăţător. Nici eu nu o uit pe doamna învăţătoare Mihalcea, sora popii Manea. Era blândă, bună cu toţi copiii, dar mie mi se părea că pentru mine ar avea ceva în plus, pentru că de fiecare dată când trecea pe lângă mine, mă mângâia pe cap. Cred că nu eram mai mult de zece copii în clasă. Fiecare copil avea în trăistuţă, cea care ţinea locul ghiozdanului de astăzi, abecedarul şi o tăbliţă pe care scriam cu un fel de beţişor de plumb, ascuţit puţin la vârf şi legat cu o sforicică de tăbliţă, ca să nu se piardă. Am început şcoala în satul natal din cauza războiului.
Mama, rămasă singură la Bacău cu doi copii mici, tata fiind pe front, n-a avut altă soluţie decât să se întoarcă în satul natal, unde aştepta, şi chiar a primit, sprijin din partea părinţilor şi a socrilor. Când totul părea că ar decurge spre bine, cu speranţa că tatăl meu se va întoarce sănătos din război, suntem loviţi de trăsnet. Se întâmpla prin martie 1945. Un ofiţer flancat de alţi doi militari, probabil subofiţeri, sosesc în sat cu vestea îngrozitoare că tatăl meu a murit pe front. Pe lângă condoleanţele de rigoare, acesta i-a vorbit mamei de grija pe care Armata Română o poartă militarilor şi familiilor acestora, spunându-i că pentru orfanii de război, băieţi, Ministerul de Război a înfiinţat o şcoală primară, la Brezoi, în judeţul Vâlcea, unde, până se va termina războiul, armata va prelua o parte din grijile văduvelor, ocupându-se de creşterea copiilor. Mama n-a vrut, cu niciun chip, să smulgă de la sânul ei băiatul, ”bulgăraşul de aur” cu care se mândrea oriunde i se ivea ocazia. Dar în consiliul de familie au precumpănit argumentele lui Iancu, fratele tatei, care era considerat şi acceptat de toţi, în lipsa tatălui meu, ca fiind înţeleptul familiei. Bineînţeles că eu, subiectul controverselor, n-am ştiut nimic despre ceea ce mi se pregătea. Mă văd, aşadar, luat de mânuţă de mama, urcat în tren şi plecat în „excursie”. Unde anume, nu ştiam şi nici nu ştiu să fi întrebat. Mi-era suficient că sunt cu mama. Îmi amintesc că am mers cu trenul, că-mi plăcea în tren, că mă bucuram de ceea ce vedeam pe fereastra compartimentului şi atât… Nu ştiam nimic despre ţinta călătoriei noastre, despre ce va urma când vom ajunge acolo. Am ajuns la Brezoi, într-o clădire care mi se părea un palat faţă de şcoala din care plecasem fără să ştiu încotro şi pentru cât timp. Era Colegiul Militar din Brezoi. Din câte îmi amintesc eu şi din ce mi-a spus mama, comandantul colegiului militar i-a prezentat-o mamei pe doamna Vrabie, cea care avea să-mi fie învăţătoare în clasa întâi, clasă pe care o începusem la Heltiu. Se întreţin ele vreo trei ore. Între timp mie îmi fuseseră prezentaţi, ca să ne jucăm, doi băieţi de aceeaşi vârstă cu mine. Ne împrietenisem deja, când sunt întrerupt de la joaca mea cu cei doi copii şi, de faţă fiind învăţătoarea, mama îmi spune că va lipsi câteva minute ca să-mi cumpere bomboane, din cele care ştia ea că-mi plăceau mie cel mai mult. Doamne, ce amare au fost acele „bomboane”… Patru ore, aşa i-a spus învăţătoarea mamei la prima vizită, nimeni nu m-a putut opri din plâns. Plângeam cu sughiţuri, ţipam şi o strigam pe mămica mea. Degeaba. La rândul ei, mama a plâns tot drumul, o zi întreagă acasă şi apoi ori de câte ori îşi amintea de mine. Am fost dezbrăcat de hainele cu care venisem şi îmbrăcat militar. În picioare aveam bocanci cu ciorapi kaki, răsfrânţi peste bocanci. Cămaşa kaki, haina kaki, încheiată la gât cu copcă, pantaloni scurţi – era la sfârşitul lui aprilie – tot kaki, iar pe cap o capelă, cum aveau şi soldaţii din armată. Peste brâu ne încingeam cu o centură de cânepă, cu pafta neagră. Aşa mici cum eram, am fost învăţaţi să ne comportăm ca militarii. Ştiam să salutăm, ducând mâna la capelă când întâlneam superiorii, ce mai, eram adevăraţi soldăţei… Eram copii kaki. Cât timp ne aflam la clasă, cu doamna Vrabie, era bine. Toţi copiii o iubeau. Era mama noastră. Ne simţeam ocrotiţi. După terminarea orelor de curs însă, intram sub „tutela” – a se citi răutatea – unor subofiţeri tineri, care, nefiind părinţi, nu ne puteau înţelege pe noi, copiii. Aceştia, subofiţerii, erau încadraţi ca pedagogi, dar, după cum se purtau cu noi, erau exact contrariul pedagogilor. Cunoaşteţi vreun copil care este icoană? Ei bine, dacă se întâmpla ca unul sau altul dintre noi, nişte copii, chiar dacă eram copii kaki, să facă vreo poznă, atunci începea instrucţia disciplinară. Ne alergau în cerc, până ameţeam. Executam, una după alta, poziţiile „culcat”, „sculat”. Cel mai greu pentru noi era când ni se ordona „executaţi broasca!”. Trebuia să ne aşezăm în patru labe, apoi să aducem picioarele înapoia mâinilor, şi să tot sărim astfel, ca broasca, până ni se dădea ordin de încetare. Era groaznic. Când scriu aceste rânduri mă înfior. ”Homo homini lupus est” … (”Omul este omului lup”). Nu reţin numele nici unuia dintre aceşti neoameni. De altfel, nici nu merită. Stăteau cu noi până la stingere. Dimineaţa, probabil pe la şase jumătate-şapte, sub comanda unuia dintre subofiţerii pedagogi, toţi elevii, dezbrăcaţi până la brâu, cu săpun şi cu prosop, periuţă de dinţi şi pastă, ne spălam în Lotru, râu repede curgător, cu apă rece ca gheaţa, dar curată. Lotrul – Hoţ de Codru – cum îl numesc oamenii locului, curgea la doar câţiva metri în faţa colegiului. La început ne era frig, unii mai scânceam, însă după doar câteva zile, ne învăţasem cu frigul din zonă, precum şi cu fiorul apei reci cu care ne spălam până la brâu, dimineaţa. (Va urma)
General Brigadă (retragere) ing. Valeriu BENEA,
Din volumul ”Acum, la apel, seniorii”, editat de ASOCIAŢIA CADRELOR MILITARE ÎN REZERVĂ ŞI ÎN RETRAGERE DIN ARMELE TRANSMISIUNI, INFORMATICĂ ŞI RĂZBOI ELECTRONIC
COORDONATOR AL VOLUMULUI,
Gl. mr. (rtr) ing. Ionel DUMITRESCU