Vibrație și voluptate
Prof. Aristotel Pilipăuțeanu
”Poeme în filigran”
Cel de-al unsprezecelea volum, dacă numărăm bine, apărut sub semnătura lui Alexandru Dumitru este o antologie alcătuită de Constantin Dram la Editura ”Limes” din Cluj Napoca sub auspiciile unei autorități în materie de poezie, Mircea Petean. Potrivit celor doi editori, selecția și ordonarea poemelor a ținut cont de firescul elegant al rostirii poetice, tandrețea comunicării, discursul îndrăgostitului de nunta cosmică. S-au reliefat orgoliile proprii unui constructor de edificii necunoscute, care dau impresia de vecinătate a misterului, dar și rătăcirea în jocul cuvintelor, poetul fiind uimit el însuși de spectacolul pe care l-a provocat. Într-adevăr, propunându-și o eternă alergare, încrustând metaforic inedite construcții, Alexandru Dumitru (în foto 2) atinge cu delicatețe laturi sensibile ale temelor lirice majore. Dragostea reprezintă pentru el umbră tăinuită gingaș în adolescență, un dans cu vibrația speranței. Capacitatea de a concretiza inefabilul este prodigioasă: ”Ce frumos umăr / Așezat încercuirii / Precum numele // Ce tânără te conturezi / Cu transpirația în rouă / Lustruind nesăbuința”, sau ”Pe umerii fecioarei / Ziua se-neacă în roz / și provizoriu formele / Savurează lumina”. Patimi multe înlănțuiesc sufletul însetat de liniște. Fiecare dorință forțează ”gratiile căptușite / cu prea multe spații”, inima împrumută convulsiv tupeul tobelor ancestrale. Finalmente însă ”mișcarea oftând / își înțelege conturul” Și iată liniștea visată, primită în dar la masa tăcerii și transfigurată într-un sugestiv ”Pastel”: ”Tăcere în strana pădurii… / ard culorile verzi de ploaie, / se-mbracă cerul secând apele / pământul cămașa își despoaie”. Împăcarea este văzută ca o simbioză a esteticului cu senzualul sau ca un somn paradisiac stimulat de superbe arome. Pentru cel agresat de sentimente, sensibilitatea este o primă coordonată a percepției metafizicului, operație delicată, căci ”numai fluturii înțeleg / dragostea aerului / pentru miresme” și puțini sunt aceia care pot sesiza o ”nuanță purtătoare de iriși”. Dumnezeu fiind ”în mine și cu noi”, poetul se lasă cu voluptate sedus de spectacolele exterioare și interioare ale ființei. Încercând forța unui gând infantil, trăiește senzația de a fi împărat sau erou mitic. Se crede în stare a măsura eternitatea. Dar o întreagă armată de făpturi coșmarești îi echilibrează trăirile:”himere sub care / pândesc contrariați călăii”; ”demoni ce afumă pictura pereților”.
Se înțelege ușor că, în poezie, pactul cu iluzia face parte din regula jocului. Sufletul ars pe rug, ochii distruși de flacăra pasiunii, umbra înșelătoare a dorinței trebuie acceptate ca niște condiții sine qva non ale comunicării și integrării sentimentale și spirituale. Pentru Alexandru Dumitru, viața însăși este o împletire de dramatism ironic și burlesc. Eul poetic peregrinează prin lume purtându-și frântura de geniu, autoamăgindu-se cu imitații, tentat de împărăția poftelor, surclasându-le prin liniștea trudnic obținută, prin forța de a-și asigura identitatea cu sine însuși:”Poetul nu plânge, / își primește metafora”. Cu versul ”răstignirea mea pe crucea poeziei”, Alexandru Dumitru pare a fi făcut mărturisiri complete.
”Siesta unei amfore”
Diversitatea poemelor reține atenția: poemul manechin, poemul acuarelă, miniatura, algoritm, refren, creuzet, rugă, balans, crochiu și așa mai departe. Arta poetică o regăsim în ”Empatie”. Emițătorul caută cu orice preț, mizând pe complicitatea cititorului, intrarea în rezonanță: ”melodia inundă / numai urechile mele / și nu știu cum să fac / s-auzi zâmbetul acela de viespar dulce ”. Cu alegerea potrivită, receptorul va decodifica desigur mesajul: ”vei înțelege de ce melcii / au adormit în sughițuri / de ce rândunelele au lăsat / bănuții reîntoarcerii la cuib”. De la un volum la altul Alexandru Dumitru face pași progresivi. Metaforele sale, plasticizante sau revelatorii capătă densitate: ”bezmetic sângele imită macii”, ”chipul suferă de stres în toate oglinzile”, ”în hamuri de stele ”, ”mirarea numără secundele”. Paradoxul (”cum și-ar dori femeile, / să-mi învelească trupul / cu ciulini tandri”) alternează cu exprimarea aforistică (”Fantezia menține fiorii / în rama unui adevăr siluit” sau ”În teaca memoriei / încap mai multe iubiri / așa cum la o singură oglindă / se piaptănă mai multe femei”). Definițiile poetice se revarsă din abundență: primăvara este ”bisturiu străveziu / inventat de un mugure”, Carul Mare ”plimbă muritorii / de la un secol la altul”. Obiecte banale capătă inedite conotații: ”Într-o călimară mai toate / cuvintele mele / zac la macerat stânjenei”. În alt loc asistăm la ”siesta unei amfore”. Concentrația limbajului este maximă: ”La nuntă / alunele coapte-n corsete verzi, / sâni albi / în pieptul unei fete”. Înscriindu-se în lungul șir al trăitorilor de pe Tazlău, care –au schimbat cu mintea și cu brațele fața locului, Alexandru Dumitru este expresia ultimă (deocamdată) a sublimării suferințelor seculare în floarea rară a poeziei. De la prozaicul grai chtonic, a suit arghezian la performanțe stilistice demne de remarcat: ”Presimțiri urcă toamna-n corole”;” încarcerat de soartă”; ”trezirea dulce / cizelată de amin”. Nu ne putem abține însă a remarca faptul (am mai făcut-o comentând volumul ”Poeme de zestre”) că Alexandru Dumitru caută modernitatea și acolo unde nu-și are locul, el intenționând să fie abscons, pășind pe urmele suprarealismului, căutând imagini incongruente. Astfel obnubilează fluxul firesc, debordant al talentului său cert.
Cu o condiție grafică excelentă, într-o ținută voit elegantă, volumul ”Poeme în filigran” constituie și un semn de respect pentru cititorul sensibil dar și pentru poezie ca mod de existență și de revelație în lume. De pe ultima copertă a acestui volum ne privește, cu un zâmbet sincer, deschis, un om fericit. Un om deplin realizat în viață și în poezie.
* Cu deosebită bucurie anunțăm faptul că la Bacău astăzi 23 iulie, (de la ora 17.00 în Grădina Casei George Bacovia), poetul Alexandru Dumitru va lansa un nou volum de poezie – ”Asta e și ideea”. Lansarea are loc sub auspiciile CENACLUL „GEORGE BACOVIA” al Filialei Bacău a Uniunii Scriitorilor din România.
Empatie
Toamna îmi cântă în oase
ție mă destăinui
pentru că melodia inundă
numai urechile mele
și nu știu cum să fac
s-auzi zumzetul acela de viespar dulce
topindu-și ceara
în scorbura nepotrivită.
Dar dacă tu ai să alegi
câteva frunze fluierate de aceeași toamnă
și le așezi pe rană
în așa fel încât nervii
să cedeze la sunete
vei înțelege de ce melcii
au adormit în sughițuri
de ce rândunelele au lăsat
bănuții reîntoarcerii în cuib.
Dar dacă nu vei reuși
nada, împletitura unor fire
încă verzi și îndrăgostite
ori cu privirea să îneci biruința
sfidătoare a zilelor reminiscente
vei afla de ce
miresmele obosesc alergând, alergând
spre norii de zăpadă.
Dar dacă tu ai uitat
cum zodia îți numără pașii
rotind arsenalul cu bucurii și tristeți
ca să plătești fiecărei clipe diurnă
banalele treceri – netreceri
îndeamnă-te la cugetare
ușor, ușor vei calma rătăcirile nervilor
toamna să-nceteze muzica în oase. Versuri de Alexandru Dumitru
*