FERICIREA REVEDERII (I)
Creație cu substrat antropologic de Victor Plutașu
Străbunicii mele, Margareta Arva
Despărțirea a fost groaznică. Sfânta unire dintre cei doi soți, Ion și Margareta, părea sfărâmată de recrutarea lui Ion în Armata Română. Diavolul se coborâse pe pământ, având în brațe pușca și în frunte svastica. Cu lacrimi în ochi, Ion a plecat, lăsând-o în urmă pe tânăra Margareta, o fire liniștită și puternică, cu credință în Dumnezeu; pe părinții săi, pe socrii și pe cățelușa Frunza.
În momentul în care Ion a luat pușca în mână, corpul i-a fost străbătut de sentimentul iminentei trădări față de divinul scop al Evangheliei – pacea, aflat în contradicție cu satanica gândire hitleristă. Granița cu Rusia a devenit tărâmul haosului primordial, stafiile dimineții pluteau letargic în aerul răcoros de toamnă târzie, iar lupta dintre soldații germano-români și cei ruși a înflăcărat cerul înaintea răsăritului. Îndemnurile animalice ale comandantului hușean întrețineau spiritul bolnav al războiului. Ion, îmbătat de strigătele comandantului, a ochit un soldat rus, dar când să tragă, un porumbel de argint s-a așezat sfios pe pușcă. În acel moment, lumina implacabilă a Sfântului Duh s-a coborât asupra lui Ion, a cărui inimă i s-a strâns parcă în piept. Ion nu a putut trage în soldați, nu a îndrăznit a-și omorî aproapele nici măcar în aceste condiții critice de război, iar pentru a scapă de reproșurile celorlalți, trăgea intenționat în pământ, motivând că pușca este prea grea pentru el. La Cotul Donului, Ion a fost împușcat în picior și aruncat de o explozie la pământ. Pe jos era gheață cât vedeai cu ochii, iar gerul amar al Stalingradului râdea cu hohot prin aer.
Ion a fost internat pentru reabilitare cu alți unsprezece colegi la al treilea etaj al unui mohorât spital din Polonia. Toți cei doisprezece răniți erau îngrijiti o săptămână, după care urma reîntoarcerea pe front. Fiind toți din zona Iașului, din apropierea Răducăneniului – unde locuia familia lui Ion – au încercat, într-o noapte, să evadeze din spital și să fugă acasă. În acele zile, Ion s-a împrietenit cu Antal Balint, bărbat la vreo douăzeci și cinci de ani, care era din satul vecin Răducăneniului, Bazga. În sfârșit, sosise momentul evadării. În clipa în care soldații se ridicau tiptil din pat, Antal a dat peste paharul cu apă de pe masă, acesta căzând și spârgându-se. Zgomotul produs, amplificat de liniștea luciferică a nopții, parcă a zguduit tot spitalul, iar panica i-a împrăștiat pe răniți prin tot culoarul etajului. Șase dintre ei s-au ascuns rapid în toalete, în timp ce Ion, Antal și ceilalți patru, fiind ultimii ieșiți din sala de spital, nu au mai încăput. Urcându-se pe masă, Antal a reușit să împingă tabla de acces spre pod, iar cei șase au urcat în mod alert, pe rând, ultimul fiind Ion, care a pus tabla la loc. Paznicii germani de noapte, au auzit puternicele zgomote și au început căutarea dezertorilor. După câteva minute, unul dintre ei paznici a intrat la toalete, și cu o pușcă, a tras zeci de gloanțe prin ușile încuiate ale veceurilor. Pentru a se asigura că nimeni nu scapă, al doilea paznic german a repetat procedeul, cu aceeași cruzime. Când gardienii erau în drum spre pod, fereastra culoarului a fost spartă brusc de trei cucuvele de smarald, care s-au năpustit asupra celor doi naziști și au început să îi lovească brutal cu ciocul în ochi, gonindu-i până la parter. Fiind și puțin amețiți de la băutură, paznicii au uitat să verifice podul, crezând că au rezolvat situația la veceuri. Pe la miezul nopții, când falnica împărăteasă de cleștar a nopții lumina pereții podului, Ion, Antal și cei patru au ieșit pe furiș și fără zgomot din pod pentru a merge la prietenii ascunși la toalete. La veceuri au intrat doar Ion și Antal, care au înlemnit instant. Pereții toaletei erau pătați de sângele compatrioților, iar podeaua era împodobită cu măruntaiele sfâșiate ale lor. Ion și Antal nu au avut sufletul de a se uita sub sau peste ușile încuiate de la veceuri. Ieșind de la toalete, înainte ca Ion și Antal să le dea trista veste celorlalți patru rămași, scările dinspre etajul doi se auziră brusc trosnind. Trosniturile erau însoțite de glasurile ascuțite ale celor doi nemți, care urcau nervoși către etajul trei, la care se aflau fugarii. Aceștia din urmă încremeniră pe loc; Ion, fiind din fire mai emotiv, chiar începuse să lăcrimeze. Atunci, cele trei cucuvele de smarald s-au ridicat la tavanul culoarului, au început să zboare în cerc una după alta, apoi s-au prins fiecare cu fiecare de aripi și au început a juca. În mijlocul lor s-a format un triunghi cu margini de aur, care le-a înghițit pe cucuvele și din hieros gamos-ul lor s-a ivit același porumbel de argint, care apăruse și pe front. Porumbelul, încarnarea Sfântului Duh, a dat fiecărui soldat câte o limbă de foc divin și i-a sfătuit să sară pe fereastra culoarului recitând fiecare câte un ,,Ave Maria” pentru a putea supraviețui căderii de la etajul trei. Porumbelul de argint a dispărut îndată și soldații nu au mai stat pe gânduri, au făcut crucea catolică și s-au aruncat pe fereastră spunând ,,Ave Maria”. În cele din urmă, toți șase au aterizat teferi și, pe cât de slăbiți și răniți erau, au rupt-o la fugă cât îi țineau picioarele în pădure. În acest timp, cei doi paznici ai spitalului au chemat întăriri și au început să-i caute pe ieșeni.
Se crăpa de ziuă, primele raze ale împăratului de aur străpungeau vârfurile stejarilor din pădurea poloneză și ziua de vineri se anunța una grea. Cei șase răniți erau încă rătăciți prin pădure, obosiți, înfrigurați și înfometați. Ion și Antal erau șocați de apariția Sfântului Duh la spital, care îi salvase de la moarte. Mergând pe potecile pădurii, Ion a dat, la rădăcinile unui stejar înalt, peste un vechi rozariu catolic polonez, făcut din lemn și pietre mov. Ion se gândi că probabil fusese uitat acolo de un drumeț sau de un soldat polonez și l-a luat, nespunându-le nimic camarazilor. Pe la amiază, soldații au dat peste mai multe păsări înghețate, care zăceau printre plantele pădurii. Erau în jur zece sau cincisprezece păsări, astfel carnea ajungea la toată lumea. Cei patru răniți de la Iași au început a mânca fără oprire, în timp ce Ion și Antal, chiar dacă erau înfometați, au mâncat doar rădăcini și plate, deoarece era vineri și vinerea nu se mănâncă carne! Trebuiau cumva să rămână recunoscători lui Dumnezeu pentru ajutorul acordat. Ion a încercat sa le explice situația aceasta și celorlalți patru, însă explicațiile nu au dat roade. După acest popas, pe înserate, cei șase au pornit la drum, spre Moldova. În noaptea aceea, gărzile naziste au reușit să identifice drumul urmat de către dezertori și i-au găsit în pădure. Cei șase au auzit trupele și au început să fugă. Cei patru soldați de la Iași, care au mâncat păsările înghețate, au fost împușcați pe rând printre copaci de către nemți, rămânând în viață doar Ion și Antal, în ajutorul cărora a venit din nou porumbelul de argint. De data aceasta, el s-a prefăcut în o sută de bufnițe de rubin cu coarne de cerb, care au năvălit asupra gărzilor naziste și aproape le-au scos ochii. În acest timp, gloanțele nemțești au nimerit doar pământul înghețat, iar Ion și Antal s-au pierdut în negura nopții, mulțumind încă o dată porumbelului de argint. Acesta din urmă i-a răsplătit pentru faptul că nu au mâncat păsările înghețate și că au respectat datinile Bisericii.
Între timp, acasă, la Răducăneni, Margareta plângea în fiecare zi ore în șir, simțea că singurul sprijin al ei este cățelușa Frunza, deoarece părinții ei, Mihai și Catrina, erau bolnavi. Într-o zi, Frunza, cățelușa de culoare neagră a familiei, a ieșit pe poarta curții și s-a pierdut în câteva clipe pe dealul Hemeiosu în sus. Margareta, disperată, a încercat să alerge și să o prindă, însă efortul a fost zadarnic, urma Frunzei era de negăsit. Soția epuizată a căzut în genunchi și a început să plângă cu hohot; singurul ei sprijin moral se pierduse în zare. În aceeași dimineață, tatăl Margaretei, Mihai, care fusese jandarm rural, a suferit un atac de cord și a murit în brațele tremurânde ale soției Catrina. La aflarea tragediei, Margareta, deja vizibil afectată de pierderea Frunzei, a fost devastată. S-a aruncat în pat, cu fața lipită de pernă și a început a suspina…Catrina a lăsat-o în pace și a plecat spre Biserică, la preotul Demeter. Ajunsă la casa parohială, a plătit trei lei părintelui pentru o slujbă de pomenire pentru Mihai și a stabilit și momentul înmormântării – ziua următoare la ora zece. Când Catrina a venit a doua zi să o ia pe fiica ei la înmormântarea tatălui, Margareta era în aceeași poziție ca ieri: aruncată în pat, cu fața în pernă. Ea spus că nu se mișcă de acolo până nu primește un semn bun de la Dumnezeu și a refuzat prezența la sumbrul ceremonial, în ciuda rugăminților repetate ale Catrinei. Mâhnită mama care își vede fiica în pragul nebuniei…
A treia zi de la tragedie, după ce Mihai a fost înmormântat, Catrina l-a rugat pe Moș Dămoc, bătrânul înțelept al satului, să se ducă la Margareta și să o lumineze. Tânăra se afla în exact aceeași poziție: trântită în pat, cu fața pe pernă. Dămoc a intrat în casă însoțit de Catrina și s-a așezat lângă pat, mângâind-o pe Margareta lin pe părul ei auriu. Tânăra a scos sfios fața din pernă și se uita acum direct la Dămoc, care i-a dăruit un rozariu de lemn, spunându-i că acesta a fost păstrat din generație în generație în familia Dămoc și că este de pe vremea craiului Corvin al Ungariei. Bătrânul a rostit: ,,Biată fată, socotesc că ai mai mare nevoie de el decât am eu”. Apoi, ridicându-se, Dămoc nu a mai rostit nimic și a plecat, în timp ce Catrina strânse mâna Margaretei și o sărută pe frunte, urmând să plece și ea. Margareta rămase singură, cu rozariul catolic vechi de veacuri în mână și cu ochii roșii de atâta plâns. Aflată în pragul disperării, Margareta aștepta un semn divin care nu apărea. Deja nu mai avea speranțe, nu mai credea în nimic, nici în întoarcerea lui Ion acasă, nici în întoarcerea Frunzei. Fiind cu nervii la pământ, Margareta zbieră dintr-odată și izbi rozariul de podea. Apoi, s-a hotărât să meargă la Biserica pentru a găsi acel semn divin al speranței nemuritoare. Margareta a intrat în lăcaș, s-a așezat în bancă și a privit către statuia lui Isus Cristos de la Altar. Pentru a oficia liturghia de seară care stătea să înceapă, parintele Demeter trebuia să urce pe o frânghie pentru a ajunge la etajul superior al Bisericii. Afară tocmai începuse o furtună necruțătoare, care aducea cu Potopul Biblic. La un moment dat, interiorul Bisericii a fost luminat brusc de un fulger uriaș și pe când părintele Demeter era aproape de etaj, frânghia s-a rupt, iar preotul a căzut violent pe scările Altarului și a murit pe loc. După căzătură și țipătul oamenilor îngroziți, tunetul uriașului fulger a răsunat în tot satul. A sunat ca un tunet al morții, avea un glas grav și zăpăcit; a străpuns oasele Margaretei, care a sărit din bancă și a fugit prin ploaie până acasă plângând. În Biserică nu rămăsese decât Moș Dămoc, care în cei o sută șaptesprezece ani ai săi nu ratase nicio liturghie de seară. Văzând că preotul a murit, Dămoc a făcut o cruce, a scos un rozariu și a început a zice în mod repetat ,,Kyrie eleison, Christe eleison, Kyrie eleison, Christe eleison”…
Următoarea zi, Margareta se trezise mai veselă ca de obicei, era mai plină de viață, și-a luat rozariul lui Dămoc de sub pernă și a ieșit în grădina casei pentru a se ruga. Înainte de a ajunge la al treilea mister de credință, pe drum s-a declanșat o mare gălăgie, iar tânăra a deschis poarta pentru a vedea ce este. Era Episcopul de Iași, parintele Robu, îmbrăcat în haine ecleziastice de mare grad, cu alb și mov. Purta pe cap pălăria mov și în mâna purta toiagul episcopal. Acesta, însoțit de opt slujitori, mergea către Biserică pentru a o sfinți și pentru a-l înmormânta pe parohul Demeter. Margareta, entuziasmată de prezența episcopului, a alergat și ea la Biserică pe drumul din spatele casei, pentru a-l întâmpina pe înaltul cleric la slujba de dimineață. Tânăra nu s-a oprit decât în prima bancă din fața Altarului. Nu după mult timp, episcopul Robu a intrat în Biserică alături de ministranți, a îngenunchiat în fața Altarului și a oficiat liturghia de dimineață, o liturghie dedicată răposatului preot Demeter. Cu ocazia aceasta, episcopul a și sfințit Biserica. Margareta, cu rozariul de lemn la gât, asculta fascinată predica părintelui Robu.
După liturghie, tânăra și-a făcut curaj și s-a dus la episcop, întrebându-l cum poate să scape de toate suferințele prin care trece și cum poate să obțină sprijinul divin. Părintele Robu, înduioșat de cuvintele Margaretei, a spovedit-o și, după spovadă, doar cu ea în Biserică, a făcut din nou crucea și s-a dus la tabernacol, de unde a luat ostia și vinul. Clericul a înmuiat ostia în vin, a rostit ,,Trupul și sângele lui Cristos” și a împărtășit-o pe Margareta. În clipa aceea, tânăra a simțit cum este invadată de o iubire arzătoare, cum este binecuvântată de o protecție divină, de care nu mai voia să se lepede în veci. Ascultând apoi întâmplările tinerei, episcopul Robu a sfătuit-o să se roage zi de zi, seară de seară, Sfântului Anton, făcătorul de minuni. Clericul i-a explicat Margaretei că Sfântul Anton de Padova este patronul ființelor și obiectelor pierdute și că dacă se va ruga lui, își va găsi câinele și soțul ei se va întoarce viu de la război. Margareta i-a mulțumit și i-a rostit ,,Lăudat fie Isus!”, episcopul răspunzând ,,În veci. Amin!”, îngenunchind și plecând din Biserică spre cimitir.
De atunci, Margareta se ducea zi de zi la Biserică, se așeza în băncile din stânga, în fața Sfântului Anton de Padova și se ruga pentru părinți, pentru Ion și Frunza. (Va urma)
”Vârful de lance” al acestei proze este istoria și antropologia. Constantin Bălăceanu Stolnici, președintele de onoare al Societății Academice de Antropologie remarca faptul că ”strâns legată de antropologia culturală, ca direcţie de dezvoltare, este antropologia socială sau psihosocială. Aceasta este preocupată de: originile şi legitimitatea puterii şi a ierarhizărilor sociale ; identitatea omului în grup şi a grupurilor însăşi, ca şi compararea şi studiul evoluţiei grupurilor ; aspectele de înrudire (familia, filiaţiile patriarhale sau matriarhale); ritualurile (ciclice, legate de ritmurile sacre sau profane ale vieţii, de iniţiere, cele ale momentelor de criză, şi mai ales cele ce reglează interrelaţiile umane în diferitele culturi).”
Victor Plutașu este vicepreședintele Clubului de Istorie de la Colegiul Național ”Dimitrie Cantemir” din Onești.