Soarele, vremea frumoasă și dorul de ducă ademenesc necontenit! Când lumea se înghesuia pe litoral, mi s-a părut mai bună ”o porție de munte”, sub un cer perfect albastru, în aerul ozonat al brazilor, cu o ”doniță” de apă eco și o stacană de vin rece alături! Așa că, învingând comoditatea strecurată în oasele noastre de pârdalnica pandemie, am poftit în vagoane și ”la deal, băiete”, în țara luiCreangă, la Piatra Neamț. Legăturile și așteptările în gări acceptabile, în patru ore problema urma să fie rezolvată. Se putea și cu mașina, doar în două ore, dar am preferat trenul pentru comoditate, siguranță precum și pentru absolvirea de anumite chinuri a celui de la volan.
Până la Bacău lucrurile au mers bine. Acolo însă, vorba humuleșteanului, am constatat că ”pornisem cu graba și ne-am întâlnit cu zăbava”! Drumul de fier Bacău – Piatra Neamț nefiind eectrificat, ”operarea de către CFR” se realizează cu locomotive ce funcționează cu motorină. Factorii responsabili au ajuns la concluzia că două locomotive sunt suficiente, numai că, în ziua cu pricina, locomotiva trenului ce venea spre Bacău s-a defectat. Cealaltă, pregătită pentru vagoanele care urmau să ajungă la Piatra Neamț a fost împrumutată de urgență și trimisă în ajutorul surorii gemene. Așa că am rămas fluierând a pagubă, așteptând mai bine de o oră inteligenta rezolvare a situației. Călătorii nu-și ascundeau of-ul, puneau întrebări, dar le răspundea doar vocea de robot a megafoanelor, care necontenit repeta același lucru. Ei blestemau ceasul când le venise ideea să plece la drum, aminteau în limbaj cam frust de cererile salariale ale ceferiștilor… Singurii resemnați erau navetiștii locali, care încercau să ne calmeze, povestindu-ne că asemenea incidente sunt obișnuite pe respectivul traseu (Bacău – Piatra N eamț). În această vreme, o locomotivă de manevră, și ea pe motorină, probabil ultima de acest gen din depoul băcăuan, se plimba trufașă, frumos ”boită” în albastru, când pe o linie, când pe alta, cu opriri și porniri fără rost, zicem noi, ignoranții în materie privind marile manevre! În fine, după mai bine de un ceas, a pornit și trenul nostru, dar n-am putut respira ușurați căci nimerisem în ”două băi de abur pe roți”, două vagoane compartimentate, de pe vremea când bunicul octogenar era elev în clasa a IV a! Geamurile nu se deschideau. Erau înțepenite cu niște holșuruburi ruginite, conștiincios fixate cu ciocanul. Pomenirea aerului condiționat ar fi trecut drept o glumă stupidă. Singura soluție, ilegală și periculoasă, era să călătorim cu ușile de la capetele vagoanelor larg deschise. Însă ”porția” de aer vehiculat era insuficientă pentru mulțimea călătorilor din compartimente. Bieții conductori, care fuseseră admonestați suficient în Bacău, deși se retrăseseră pe cea mai îndepărtată bancă a peronului, nici n-au mai avut curajul să treacă prin vagoane spre a ne controla biletele. Oricum, călătorii își făcuseră datoria, dar iluzuule lor se spulberaseră.
Frumos oraș Piatra Neamț: celebrul Teatru al Tineretului, pe o stradă centrală scutită de trafic, plină de copii bătând mingea și întrecându-se cu tricicletele, mărginită de o scenă uriașă, centrul istoric dominat de Turnul lui Ștefan, Casa Memorială ”Calistrat Hogaș”, liceele cu arhitectura școlilor de altădată, stadionul bine întreținut deși echipa se zbate undeva prin Liga a III a, vilele renovate sau nou construite ca niște bijuterii. Peste toate ”plutesc” telegondolele care duc spre Cozla, o înălțime superioară celebrei Petricica, oferindu-ți senzația unui colț de paradis. Numai că, din când în când, mă străbătea un frison la gândul întoarcerii acasă cu ”trenul – etuvă”…
Din fericire, în ziua revenirii ne-a surâs providența! Vremea se răcorise, iar gara orașului Piatra Neamț arăta superb. Cine nu a văzut-o până acum trebuie neaparat să o vadă! Este printre cele mai frumoase gări din România. Construită din piatră cioplită, cu acoperiș de țiglă toșie (acum metal imitator), cu un scop deopotrivă estetic dar și funcțional, de o curățenie vieneză, complet digitalizată în privința afișajului. Parcă eram undeva în Alpii elvețieni! Un drăcușor, probabil cel cu ”memento mori” tot își mai ițea cornițele, îndemnându-mă: ”Adă-ți aminte de Bâlca, adă-ți aminte de Halta Borzești!” Lucrătorii gării nemțene, binevoitori, ne-au dat explicații la nedumeririle noastre. Vagoanele din dotare sunt într-adevăr uzate fizic și moral. Geamurile sunt înțepenite pentru siguranță, căci garnitura staționează peste noapte în gara cu puțin personal. Se fac demersuri pentru vagoane noi. N-ar trebui prea multe – șase vagoane ar mulțumi pe toată lumea!
Un asemenea ”vagon numit dorință” a avut garnitura Iași – Bacău – Mărășești. Scaune elegante și confortabile, aer condiționat, curățenie impecabilă plus o tabelă electronică indicând ora, temperatura exterioară și viteza trenului. Ne-a mirat o asemenea apariție, era doar un tren regio, dar deh!, deservind capitala Moldovei, reprezenta poate o promițătoare carte de vizită! Între opriri trenul circula cu 80 – 90 km pe oră, maximul a fost 95, ajungând în stații cu 2 – 3 minute mai devreme. Îmi închipuiam cum îi scăpărau mecanicului degetele pe butroane, visând ca și noi la japoneze, chinezești ori franțuzești trenuri de mare viteză. Legea zice însă de 30 km pe oră, deși unele tronsoane permit mai mult. Printre ele, Onești – Ghimeș, de pe care a lipsit în vara acestui an și preferatul tren spre litoral!
La Adjud nu ne venea să mai coborâm, inclusiv pentru că peronul avea doar două băncuțe veșnic ocupate, ceea ce stimula productiv dialogul peripatetic. În fine, la Onești ne aștepta aventura descinderii din tren, scara vagonului fiind la peste 60 de centimetri de sol. Domnișoarele săreau precum niște căprioare. Noi, seniorii,a trebuit să ne ajutăm unii pe alții, cum am putut, scăpând cu picioarele nevătămate. Funciar nostalgici, ne-am adus aminte de peroanele Gării Miercurea Ciuc, ridicate la nivelul platformelor. În unele halte din țară oamenii au pus mâna pe stâlpi de beton, dezafectați, transformându-i în rampe de acces. Noi trăim însă într-un municipiu unde cârpelile nu sunt admise.
Am traversat clădirea gării oneștene cu sentimentul că n-am plătit biletul la vivariu! Zborul lejer al porumbeilor, țâșnirile vesele ale vrăbiilor în imensa cușcă de sticlă, râvna zadarnică a omului de serviciu care mânuia cu energie mopul ne ofereau un ultim spectacol cu note exotice a CFR. Am ajuns acasă convinși că într-adevăr România estre ca și America țara tuturor posibilităților. Prof. Aristotel Pilipăuțeanu, Onești