LANSAREA CĂRȚII „Totul e bine și nimic nu m-a durut” de  Val Mănescu, 3 noiembrie 2023,  la  Biblioteca  Județeană ”C. Sturdza” Bacău

Fondată la 27 iunie 1893, Biblioteca Județeană ”C. Sturdza” din Bacău ne primește cu o liniște sacră, glas din cărți – exercițiu de imaginație. Câtă ureche sau…retină să cuprindă poveștile de la cotele privirilor noastre! Ca un joc al cunoașterii, ne înșiruim într-un labirint până la sala în care urmează să se desfășoare sărbătoarea. Noi, o mână de studenți în anul I la Litere, pășind în urma luminilor vieții. E seară, aproape-iarna dă bice minutarelor, ultimul autobuz mă așteaptă…sau nu. Nu-i nimic, ceasul ăsta nu-l scutur să se încheie prea repede. Despre astăzi, despre lansare găsesc cuvenit să spovedesc curiozitatea. E comăneștean, unul dintre aceia despre care zările ecouă. Cartea – un răspuns la incertitudinea existenței. Pregustarea i se datorează domnului profesor  Adrian Jicu. La curs am înțeles de ce „totul e bine”. Aveam nevoie de o asemenea pregătire, altfel nu știam să vin cum am venit în seara aceasta. Colegii mei sunt răsfirați prin sală. Iau la pas fiecare tablou: găsesc acea ironie dezenigmizată de profesor în „Princess (2023)”…îmi place verde. Alt tablou: „Solitudine”(2017)- în acuarelă. Dar ce-ți trebuie mai mult pentru viață? Un chip fără chip văzut din profil: când mori, ce rămâne? Cartea, nu omul. Poetul Val Mănescu e un pictor interesant! Închei periplul cu „Elogiu vegetal”(2013): poate deveni mintea noastră un copac roditor? Trebuie apă curată pământului…

Sala se umple treptat, îmi caut locul. Nevoia regăsirii unor chipuri cunoscute se împlinește: domnii Groza, Geo Popa, Petru Done, Dănuț Voicu, Marius Curucli. M-am descoperit deodată în ipostaza unui copil mândru de medalia lui. Și cum n-aș fi, când pe sălile universității pecetluiam soarta unui vis când încă era primăvară, alături de domnul Geo Popa, fără să gândesc vreo clipă c-am să fiu studentă chiar în toamna acestei primăveri. După ce mi-am împărtășit bucuria ca un impuls, m-am retras aici, în rânduri. M-am obișnuit să scriu, că dacă n-aș scrie, n-aș fi, n-aș mai ști că am fost. Lucru de mirare, se face că publicul joacă un soi de „axis  mundi” între generații. De o parte am cuprins locurile noi, cei tineri, de cealaltă parte s-au așezat titani de vârstă. Întâmplarea face și că ne privim unii pe alții, deși orientarea e ușor rotunjită spre onorantul prezidiu. O coardă cu aceleași rădăcini latine scutură o toamnă de gânduri. Oamenii zâmbesc, vorbesc, tac și privesc în limbi diferite. Mă încearcă o filosofie: o lansare de carte, pentru un scriitor, poate însemna deopotrivă miere și pelin. Stai încordat între timpul creației și timpul dezvăluirii creației. Unul nu plătește celuilalt încordarea și nici nu-ți trebuie cel deal doilea, cât vine ca o lege socială. Așa-s eu, poate Val Mănescu e altfel.

Dar să nu întârzii cu vorba, deschide seara domnul profesor Adrian Jicu, purtând încă uimire și (cred) mulțumire sufletească pentru prezența studenților, dar elogiază generalist ocuparea scaunelor: „adunați pentru Val și pentru poezie”, iar despre rolul său de critic literar, la solicitarea autorului de a scrie o postfață, a mărturisit scurt: „Mi s-a pus un nod în gât și două aripi pe umeri!”. Mai mult decât „mănescian”, titlul este unul provocator, așa încât oferă material de introspecție. „Cel mai bun semn e că și-a păstrat umorul, cinismul (…) În mod paradoxal, are mulți prieteni.”

„Poetul, poetul, poetul și pictorul Val Mănescu!”

Ia cuvântul Emil Nicolae. Subliniază elementul inedit – ilustrațiile proprii din volum, care vin ca o completare la un discurs artistic: „Poezia și pictura se întâlnesc într-un anumit tip de imaginar.(…) Lumea e interesată de autorul poeziei pe care o citește. Poetul e limbajul. Singura formă de artist în literatură e poetul, ceilalți sunt profesioniști.”. Ne oferă apoi o definiție a cărții, numind-o „o gâlceavă a sufletului cu trupul”.

Autorul intervine abrupt uneori, publicul e cu atât mai absorbit, cu cât se iscă polemici. Privesc cu interes, înțelegând că sunt martoră la o altă formă de lansare de carte, amuzându-mă de cât de tipicară am putut fi până acum. Îmi place! În acord cu dorința autorului, se citesc poeme din volum. Un vers îmi rămâne: „Fac omenirea să vadă culorile”. Intervine criticul literar Adrian Jicu: „Val e mereu altul!”. Rememorând amintiri, Dan Petrușcă vorbește de o altă lansare de-a lui la care …n-a participat, fapt ce-i atrage remarca de : „o jumătate de Lazăr”. Încă un vers: „Viața mea sa săturat de trăit”- o minciună frumoasă din cartea aceasta pe care o contracarează și Robert Șerban pe copertă. Dacă temele regăsite sunt moartea, viața, deriva civilizației, aflăm că Val suferă de luciditate, nu-și îngăduie să fie sentimental. Depersonalizarea o numește autoscopie poetică, căci invocă poetul, mai puțin poezia: „Poezia lui cere să fie recitată, nu citită în gând, (…) ea e o mască în fața lumii.” Atmosfera e degajată, se amintește de noi ca o motivație pentru alegerea altui poem. Adrian Jicu citește cu ton calibrat poemul „Câștigător de miracole ieftine”, nu înainte de a adăuga că „există foarte multă autenticitate, jucată, dar e acolo! Dincolo de acest eșafodaj textual. (…) Nici el nu se îmbată cu apă rece, nici pe noi nu ne lasă! (…) E teatralitate, discursivitate multă, dar rămâne această îndârjire, acest refuz de a se preda. E un om care încearcă să se înțeleagă!”. După ultimul vers, un lung șir de…liniști, apoi încă un poem, iar mie încă un vers: „Pluteam în amintirea că sunt”.

Seara se încheie cu un dar din partea celui căruia i-a revenit „ca o adiere muza”. Schimbă ochelarii de admirat cu alții, de citit. O surpriză cu zâmbete largi. O voce din public duce firul serii mai departe: „Trebuie să dăm voce într-un prezent continuu emoției”. Mădălina Rotaru citește poemul „Rar mă arăt lumii”, iar asta îl definește pe Val Mănescu, conchide ea. Ceasul meu a stat. Autobuzul e la câteva versuri distanță. Seara mea se încheie cu un amar oftat: cât de comăneșteni suntem amândoi, cât de vecini pe stradă, cât de departe e Bacău de Comănești, dacă n-a ajuns nici un volum de-al său la noi. Promit să-l chem acasă măcar pe acesta. Cât mai suntem, cât mai putem! Am coborât scările din labirint de parcă urbea noastră ședea pe umerii mei, n-am vină, dar am conștiință. Să ne revedem cu bine!

Pentru că oamenii cresc prin cuvinte, am rugat colegii să împărtășească impresii despre eveniment, iar unii dintre ei au acceptat. Iată-i: „A fost o experiență extraordinară pentru mine și doresc să mai particip la astfel de oportunități. Mi-a plăcut felul cum s-a vorbit despre poezie și esența acesteia, dar și cum au văzut poezia.” (Andreea Vlad), „Lansarea de carte la care am luat parte a prilejuit izbucnirea unor profunde întrebări privitoare la viață. Prin intermediul acesteia am conștientizat discrepanța dintre curajul bătrâneții de a spune lucrurilor pe nume și abordarea ezitantă a tinereții de a-și manifesta propriile trăiri. Totodată, am realizat faptul că poezia are capacitatea de a transmite emoție, de a vindeca anumite plăgi sufletești, dar și de a facilita prezența unor momente de consonanță sufletească.”( Daria Iliuță ), „Am simţit emoția autorului când vorbea și mi s-a părut ireal să-l văd față în față, să facem contact vizual după ce mi-a semnat cartea și să-i aud vocea. M-am simţit de parcă aveam o disociere în momentul acela și urma să mă trezesc oricând. Mi-a lăsat o urmă în suflet, azi m-am apucat de scris poezii la modul cel mai serios.”(Teodora Năstasă), „Participarea la lansarea de carte a fost, aș putea spune, o experiență plăcută, interesantă și unică, care a provocat în urma pașilor ei ușor grăbiți o sumedenie de gânduri. De când a dat în mine această boala a scrisului, am avut o constantă curiozitate despre cum decurge o lansare de carte.(…) Poate nu am reținut mare lucru, poate nici nu am reușit sa țin pasul cu schimbul neîntrerupt de vorbe ce se consumă în fața mea, însă cu siguranță am reușit să vizualizez puțin mai clar un moment în șederea mea pe acest pământ, când poate îmi voi elibera și eu în lume gândurile sub formă de carte (…) Un singur om și o simplă carte, un prea spontan eveniment, au impactat asemenea plumbului.” (Alexandra Sandu).      Articol realizat de  Mădălina  Andreea   Miron