Ion Faur, directorul unei întiprinderi care eșise până acum biruitoare, om trecut de cincizeci de ani, cu o chelie lucitoare, căptușit cu grăbi, cu ochelarii călăriți pe un nas robust, desfăceau cu înfrigurare poșta în biroul său. De un ceas subliniau creionul roșu, făcea note pe margini, în capul aprii. Țigara de foi i se stinsese. Ușa se deschise încet și slujbașul  se opri în prag, privind fix la chelia stăpânului, și când din ea ar voi să citească dacă-i poate vorbi Examinarea cheliei stăpânului îl convinse să se retragă închizând ușa fără nici un zgomot. Peste o jumătate de ceas, fu aceiași examinare, înțelese că poate vorbi…

– Domnule Director, așteaptă lume, zise el cu un glas plângător.

– Ce lume? Știi că azi nu e de primire.

– E vorba de anunțul acela Azi e termenul. În anunț se spunea să se înfățișeze azi la zece la biroul D-voastră.

– Da. Adevărat. Am și uitat. Să mai aștepte. Ii voiu primi în grabă. Sunt mulți?

Omul se scărpină după ureche….

– Vr’o douăzeci până acum!

– Ce spui? Da’ se poate una ca asta?

Și directorul se sculă greoiul in scaun, privind nemulțumit la slugă. – Nu eu i-am adunat, domule Director. Năcazul lor i-a adus. Au citit anunțul dat de D-voastră. Sunt oameni de toate vârstele, bărbați, femei, fete.

Directorul făcu semn cu mâncă pot intra.

– Toți deodată, domnule director? Nu vor încape.

– Ei, toți! Trebue să vorbem cu fiecare. Dar cine dracu a adunat atâția!

– Poate vor mai fi venit și alții de când am intrat eu. De azi dimineață sosesc meeu.

Ion Faur era om bun de uimă, milos mai ales, ca cei mai mulți oameni grași. Ispivise cu poșta și se simți liniștit. Va termina repede. O experiență care o are va recunoaște dintr’o ochire și omul de care avea nevoe. Intră un bărbat înalt, uscat între două vârste, îmbrăcat curat. Se închină deja și se opri respectuos.

– Am venit, domnule direcor…

– Da, știu. Vă rog hârtiile Dv. Luați loc.

Străinul urmărea cu ochii alburii expresia feții directorului când îi citea hârtiile.

– Da, ai studii frumoase. Numai că eu am anunțat că am nevoie de un om care se pricepe la contabilitate. Dumneata ești profesor.

– Am fost, domnule director.

– Da. Nu cercetez de ce nu mai ești. Regret însă că nu te pot angaja. Dumneata n-ai citit anunțul?

– Ba da. Cred însă că în scurtă vreme aș învăța. Sunt de doi ani fără post, domnule Director. Am avut un viciu. Nu-i mai am acum. Vă rog!

Lui Ion Faur nu-i displăcea și-l credea un om energic, harnic. Dar dacă nu se picepea la contabilitate!

– Ascultă-mă, dumneata să reintri în învățământ. Acolo ți-i locul. Nici n’ai avea ce face cu salarul de la mine. Ai familie?

– Trei băieți.

– Apoi vezi! Cum să trăiești cu două mii de lei? Străinul avu ochii de îngăduință.

– Dar fără nimic? Apoi, în învățământ nu mai pot intra.

Privirea aceea îl mișcă adânc pe director. Simți că e în fața unei tragedii.

– Ascultă, nu-ți spun cuvântul definitiv. Mai sunt și alții. Voiu vedea la urmă.

Intră o doamnă de vârstă mijlocie, în rochie sură uzată, cu un fel de pălărie pe cap. Ochii negri erau înconjurați de cearcăne alămii, vineții. Era nervoasă, abia și putu prezenta hârtiile

– Școala normală, pe vremuri. Da, frumos atestat.

– Am lucrat și la o bancă, chiar la contabilitate. Am fost suprimată. N’aș putea să lucrez decât după masă. înainte, am cursuri…

– A, Dumneata ai slujbă!

– Am. Dar sunt văduvă, domnule director, și am șase băeți de crescut. Trebue să muncesc suplimentar.

Directorul o privi. Nici o zare de lumină pe fața, în ochii ei. Părea că e truda întrupată, cu toată ființa ei robită gândului muncii. Să lucreze, să câștige, să-și poată crește familia. Nici un alt gând nu exista în ea, își predă cauza cu o înflăcărare bolnavă. Părea că o sapă lăcomia câștigului.

Ion Faur se înfioră:

– Nenorocită trebuie să fie își zise el. O femee care nu mai e decât o unealtă de lucru, care se va toci sau se va arde în truda continuă. – Să mai vedem, Doamnă, mai sunt și alții. Eu aș avea nevoie de un muncitor și înainte de masă.

Femeia e și mai uscată și mai verde de cum intrase. Intră un om în vârstă cu părul alb, adus de spate, cu priviri neliniștite, cu pasul nesigur.

– Am practică îndelungată. Calculez și acum repede. Am fost prim-contabil. De zece ani sunt la pensie. Am crescut doi feciori și două fete. Feciorii mi-au murit în războiu. O fată e bolnavă de doi ani. Cresc șapte nepoți. Pensia nu ajunge. Sunt om spornic la muncă. Directorul din hârtii controla și vedea că tot ce spune e adevărat.

– Câți ani ai dumneata?

– Șasezeci și opt. N’am să mint. Atâția ani. Dar pot încă munci. Să mă puneți întâi la probă, și dacă nu voiu fi la locul meu, să mă demiteți.

Cum se uita la el lui Ion Faur i se făcu de-odată rău. Avu senzația limpede că bătrânul acela e flămând. Aceasta radia din ființa lui. O jale nesfârșită copleși sufletul directorului. Simțea tot mai grea nedreptatea lumii și a vieții.

– Vom vedea, dragul meu. Mai sunt alții. Vom vedea la urmă.

Intră o fată despre care directorul nu-și putu da seama dacă e o intelectuală sau o slujnică din oraș. După îmbrăcăminte, după mânile aspre și roșii, după ghetele scâlciate, după fața înăsprită de suferință părea mai mult o fată din lumea muncitorească. Dar ceva o mobila, ceva inapreciabil, care se desprindea din ochii, de pe fruntea sa, din ținuta trupului. Părea o rămășiță dintr’o stofă prețioasă.

– Cum? Dumneata bacalaureată?

Fata privi în pământ. Directorul simți că o rănise, fără să voiască.

– „Da, desigur” adause îndată. Aceasta e diploma de bacalaureat.

– Eu nu le cunosc decât pe cele vechi, de aceea m’am mirat.

– De patru ani. Domnule director. Sunt acum de douăzeci și cinci de ani. Am mers târziu la școală. M’am susținut mai mult singură. Am îndrăznit prea mult, și acum iată ce-am ajuns!

– Dar ai schimbat atâtea locuri?

– Am lucrat în vr’o cinci cancelarii notariale, pe sate. În satul meu întâi. Apoi în altele. Credeam că pot aduna bani să fac Universitatea. Literele. Dar degeaba, cu toată dragostea mea de carte. Am lucrat și la contabilitate.

– De ce ai schimbat atâtea locuri?

Fata îngălbeni toată. Nu trebuia să spună asta!

– Nu din vina mea, domnule director!

– Da, da! Nu cercetez. Sunt oameni răi în ziua de azi.

O nesfârșită milă îl umplu. Ar mai putea să se aprindă o flacără aproape stinsă?

– Să vedem, până la urmă, domnișoară. Aș vrea să te ajut.

Până la ceasurile două se perindară prin fața lui concurenți de tot soiul: bătrâni și bătrâne care pierduseră acea demnitate proprie vârstei ce inspiră respect, biete ființe secătuite de ani și de mizerie, înfățișând o batjocură a vieții. Insistau că încă pot munci și se pricep, să nu judece directorul după înfățișare. Au încă vlagă în ei! Din toți se împrăștia o tristeță grea.

Ion Faur se gândi la o vegetație bătută de ghiață din care nu au mai rămas decât cotoarele. Veniră bărbați și femei cu priviri întunecate, la spatele cărora mocnea parcă desnădejdea, și din care țâșnea uneori dușmănia asupra vieții. Se înfățișă o femeie cu ochii tulburi, cu priviri fixe, care auzind că directorul nu-i dă un răspuns definitiv, fu cuprinsă de un râs isteric. Între toți solicitanții, care se ridicară la patruzeci, vreo șase fete veniră cu aere de cochete, sulemenite, binișor îmbrăcate, aruncând bătrânului priviri seducătoare. Ion Faur se concedie repede, fără a le lăsa nici o nădejde. Așa pățiră și câțiva bărbați care aduseră cu ei un aer de crâșmă și de vițiu, și doi tineri foarte eleganți care lăsau să se înțeleagă că ei ar aduce un serviciu întreprinderii dacă ar fi angajați, că ar face cinste directorului. Unii erau din oraș, alții veniseră dintr’alte localități…

La masă directorul nu se atinse de mâncări. ÎI durea groaznic capul, și-l lua, din adâncuri, cu greață. Lumina orbitoare ce năvălea prin geamuri îl rănea. Trase roletele. Vor să doarmă, dar tulburarea lui era prea adâncă. Înțelese că anunțul său a fost o nebunie, regreta că l-a publicat, dar era prea târziu. Pe care să aleagă dintr’atâția? Asta ar fi dacă le-ar fi citit numai cererile și hârtiile! Dar așa! Știa el că sunt mari mizerii, le vedea la tot pasul. Dar mai de aproape nimeni nu-și desvălui sufletul înaintea lui. Se gândi că în timpul din urmă a fost silit și el să concedieze pe unii dintre slujbașii întreprinderii. Vor fi ajuns și aceștia la fel? Fură gânduri și zvârcoliri de toată după amiaza, de toată noaptea. Ațipi abia în zori. Și în vis i se înfățișă un nou rând de nenorociți. Toată viața lui a fost un om milos. Nu avea familie. A tras în ham, așa prostește, viața întreagă. Și acum simțea deșertăciunea vieții sale și-l mușcau remușcări amare. Ce bine a făcut el în lume? Pe câți nenorociți nu va fi întâlnit în viață? Apoi începu să se revolte împotriva rânduelii lumii. Cum era cu putință ca sub acelaș soare să trăiască lume așa de deosebită? Nu era obicinuit cu astfel de gânduri și-l cuprinse o oboseală de moarte.

La ceasurile douăsprezece porni mașinal la berăria unde se întâlnea zilnic cu doi prieteni. Se purta cu mare silă. ÎI durea tot trupul. Părea că l-a bătut cineva. Se întâlni în prag cu cei doi prieteni. Veneau cu toții la acelaș ceas, ca la poruncă. Ion Faur se lumină văzându-și prietenii. Vorbi bucuros cu ei. Până în grădina berăriei se uită de câteva ori înapoi, îi trecu prin minte că poate a fost vis ziua de ori. Și privea peste umăr ca și când în chipul acesta s’ar fi putut încredința.

– Proftt! Cei trei prieteni ciocniră paharele încununate cu spumă albă, groasă, și doi băută cu sete. Ion Faur lăsă paharul pe masă, era cu gândul dus, și întristarea se presără pe fața lui, ca o negură sură.

– E păcat să nu o bei proaspătă, până-i aburit paharul, spuse Petru Albu. La ce te gândești? Păreai vesel când te-am întâlnit.

Ion Faur tăcu un răstimp, privind departe.

– Mi-a venit în minte ziua de ieri și m’a umplut gustul amar al unei remușcări. Mă simt vinovat în fața acestui pahar cu bere.

-Ei, pare că tu faci excese cu băutura!

– Excese nu, dar totuși îmi satisfac zilnic o plăcere. Și sunt atâția în lume care viața lor întreagă nu au o bucurie. Cred că noi toți suntem vinovați!

– Dar parcă noi sburdăm prin viață, zise Peru Albu oftând. După cât ne frământăm și ne trudim să nu avem nici dreptul să ne răcorim la un pahar cu bere?

– Alții se frământă și se trudesc și mai mult decât noi! Dar ce stau să spun! Nici nu se poate compara nenorocirea lor cu a noastră. Și aceștia sunt cei mulți. Numai ieri mi-am dat bine seama.

– Dar ce s’a întâmplat ieri? întrebă al treilea prieten, care privea desiluzionat la paharul lui golit prea repede.

– După cum știți am dat un anunț în ziare că am, în biroul meu, nevoie de un ajutor, că-1 plătesc cu două mii lunar, și că e nevoie să aibă școala secundară, îi bine, știți câți mi s’au înfățișat ieri, ziua fixată de mine?

– Destui, desigur! răspunse unul.

– Vr’o duzină, zise celalalt…

– Patruzeci în cap, tineri și bătrâni, oameni In puterea vrâstei, femei, fete. A fost o nebunie! A, ce spun, a fost o zi nenorocită! Și acum, nu știu ce să fac. Nu mă pot hotărî pe cine să aleg.

– Așa ești tu: suflet moale. Dacă toți sunt nenorociți, alege pe oricare, tot atâta e!

– Nu. Nu pot! Dacă nu i-aș fi văzut aș putea.

Cu îndemnuri stăruitoare îl convinseră să guste berea. Când veni un rând nou de pahare, prietenul de-al treilea care zăcu mereu, după ce-și șterse mustățile, zise:

– Trage-i la sorți. Atunci nu mai ai nici o responsabilitate. Și viața e o tragere la sorți. Cine-i responsabil de ce iese din pălărie? Directorul deschise ochii mari. ÎI privi un răstimp mirat. Apoi se însenină.

– Ai dreptate , zise el. Iată ce nu mi-a venit mie în gând! Dar nu eu, pe tine te rog.

Prietenul zâmbi trist.

– Pentru ce nu? Primesc. Pare că pe noi ne-a întrebat cineva când ni s’a scos din urnă soarta! Îți spun că te înduioșezi degeaba. Mâne la zece sunt la tine.

Directorul aftă ușurat. Porunci mâncare și băutură.

– Azi sunteți oaspeții mei, zise el. Ce zi nenorocită! Dar bine c’a trecut!        Proză  de  I. AGÂRBICEANU, publicată în Revista ”Amicul Tinerimii” în anul 1934

În deschidere, caricatură de  Septimiu  Chelcea

 

COMENTARII

 

Prof. Gabriela   Lupașcu, Onești

Cine nu a muncit niciodată, nicio oră în viața lui, dar are carte de muncă și stă pe banii… nu poate înțelege acest text! Eu…da! Magistral,Agârbiceanu, crudă soartă pentru cei al căror destin se trasează la o bere… Aveți grijă de voi în 2024!Sursa puterii e în voi înșivă, nu uitați asta niciodată!Să nu faceți în viață niciun compromis pentru a-i putea privi oricând pe oameni în ochi! Anul ce tocmai s-a încheiat , ochii mei au privit mulți ochi care nu meritau nici măcar să fie văzuți vreodată!Știu, adevărul doare, dar e adevăr! “ Dura lex, sed lex!” Din păcate legea e numai pentru…

Să aveți un an fain!Iertare Cerului și Pământului că am tăcut zece ani de zile“ Lectură plăcută! – ”Azi sunteți oaspeții mei! Ce zi nenorocită! Dar, bine c’ a trecut.”