1.Prin anii 70 ai secolului trecut, la o întâlnire cu profesorii din județ, tovarășul Constantin V. Toma, unul dintre  activiștii de partid mai luminați (exista și așa ceva, fapt confirmat de Nicolae Manolescu în ”Postfața” la ”Istoria critică a literaturii române”), era entuziasmat de  calitățile unui tânăr de la Comănești, Petre Colăcel. Eveniment rarisim, deoarece  tovarășii de la partid obișnuiau (sau aveau indicații) să-i bălăcărească  fără osebire  pe toți sclavii înjugați la carul bine pus la punct al sistemului. Tânărul profesor avea să confirme previziunile, devenind unul dintre cei mai cunoscuți oameni ai locului, nu numai prin imensa lui barbă (cât a lui Marx și Engels la un loc), dar mai ales prin realizările  pe plan cultural. Iată-l acum coautor al volumului ”Două vieți într-o carte”, Editura ”Mușatina” Roman 2017, alături de prietenul său cu o vechime de 55 de ani, Constantin Țăranu, altă personalitate proeminentă  din zona Comănești. Scrierea nu este nici dialog, nici sofisticată împletire de amintiri și reflecții. Are două secțiuni distincte, fiecare dintre cei doi autori narând  și comentând  fermecător evenimente biografice. Pentru că, în modestia lor,  cei doi recurg la un motto :”Și  de ce nu? De ce numai oamenii iluștri să aibă, prin memoriile lor, confidența vieții lor și nu și bărbații mai puțin cunoscuți pe lume?” (V. A. Urechia).

 Scrise ”cu cerneala bucuriilor dar și a tristeților”, trecând peste ”nimicurile cenușii ale vieții” amintirile celor doi scriitori nu se vor un act vindicativ, ci un răspuns la  întrebarea de greutatea plumbului; ”Ce n-am știut noi?” Ce n-au știut face într-o viață  în care s-au înlănțuit ”uimire, plăceri, dezamăgiri, dragoste, aventură,  betii”. Născuți în același an (1945), Petre Colăcel și Constantin Țăranu fac parte din generația pe care s-au făcut  crunte experiențe sociale de spălare a  creierelor. Au trăit într-o etapă în care doar bunicii  mai păstrau ceva din  lumina adevărului, iar cei care i-au crezut au câștigat pariul cu viața. Printre  aceștia se numără și autorii noștri, unul liric cu înclinări spre epic, altul epic tinzând spre dramatic. I-a unit într-o existență de câteva decenii  slujirea Limbii Române și ”visul brazilor inoculat în suflete”.

Martor la porțile timpului

 Constantin Țăranu s-a ivit pe lume în împrejurări cât se poate de potrivnice ca fiu al unui ”mare brigadier silvic,  cu cabană, cu acareturi și cu o fată în casă de și-a bătut joc”. Atitudinea  față de mama pe care  avea s-o mai întâlnească  doar de două ori în viață îl caracterizează perfect pe  scriitor:”Cinste ei că și-a dus crucea cu demnitate, nu a apelat la buruienile vremii și, când a simțit că  povara este foarte grea a găsit o familie de  mare și unică responsabilitate căreia îi datorez totul”. Sub ochii acestor părinți adoptivi ”de mare calibru religios și sufletesc” (făceau parte din Oastea Domnului), trăiește în adolescență  scene în care duioșia se împletește cu reacția unui caracter marcat prin fermitate și  chiar puțin orgoliu. Relatarea evenimențială se realizează într-un  limbaj care , chiar când evocă situații penibile, nu-și pierde eleganța și elasticitatea. Una din modalitățile de recuperare  a echilibrului firesc o reprezintă umorul de bună calitate, de  sorginte  humuleșteană:”Am dus o viață aproape simetrică între două orânduiri contrapuse, lăsându-mă cu trecutul cunoscut, mai puțin cu  prezentul  pe care nu-l laud din cauză că viitorul este în ceață.” În plus, naratorul este permanent dublat  de un reflexiv care-și pune întrebări  cu privire la misterele  destinului și la  fragilitatea ființei efemere dintre ”două respirări cosmice”, două  respirări largi ale timpului veșnic. În fond, gândită țărănește, a la Ion Creangă,  viața ”n-ar fi mare scofală – o suflare rece peste măciulia unei papadii”.

  Memorialistul face alergie  la textele poleite  cu metafore și este  hotărât să ofere  în stil anticalofil mărturisiri sub umbrela credinței, căci ” adevărata  credință te poate așeza deasupra minții tale limitate, te poate plasa în veșnicie”.

  Copilăria memorialistului  este o înlănțuire de pozne, una mai grozavă  decât alta. Pregnantă este figura  legendară a bunicului, un ”Moromete” ceva mai  incisiv și mai pitoresc. Prin arcade peste timp se realizează sugestive paralelisme : armata regală  și armata populară,  început de an școlar  1952 și 2015. Cursurile clasei a V a, urmate la Bacău, dau prilej naratorului  să evoce orașul cenușiu. Se simte înstrăinat și toropit de dorul Comăneștiului, unde  va reveni curând. În ambele așezări profesorii se dovedesc niște  ”zbiri” și urmașul lor în meserie nu-i iartă deloc. Informații  interesante primim și despre  Iașul deceniului șapte al secolului trecut. Inițial, percepția suferă o undă apocaliptică:” Biblioteca Eminescu mi s-a părut  un adevărat mastodont, o reptilă uriașă  cu o cupolă rotundă ce susținea în spinarea imensă întreaga colină. În dreapta, mai jos, se vedeau zidurile unei foste alimentare ce fusese sfârtecată de vagonul unui tramvai scăpat de la Universitate și care, din cauza vitezei, nu a mai luat virajul și a trecut prin  rafturi și oameni”. Dar provincialul se remontează rapid , manifestându-se  incisiv – satiric:”La stânga gării trona o clădire cu turnuri mari, era Consulatul Sovietic și  soldații schimbau  garda cu comenzi rusești.  Peste doi ani și-au luat tălpășița!” (Nici despre alții părerea nu este mai bună: ”bunicii aveau încredere că   până la toamnă vin americanii    <<și ce bine va fi>>  după. Au trecut multe anotimpuri  și americanii nu au brăzdat cerul patriei cu avioanele mult așteptate”.

Căutând savoarea scrisului

 Anii studenției combină avatarurile (mizeria din vechile cămine, plimbările cu ”Volga” pe la Securitate) cu admirația pentru profesorii universitari de mâna –ntâi: Vasile Pavelcu, Ștefan Bârsănescu, Constantin Ciopraga… Cititorul nu accepta scuzele memorialistului (”A povesti despre armată și facultate nu-ți ajunge niciodată nici timpul și nici hârtia…), nemulțumit de distonanța dintre  roiul gândirii și sărăcia paginii, de faptul că episoade, unele senzaționale,  demne de superioară proză sunt tratate expeditiv. La capitolul acesta, naratorul va recupera împărtășindu-și primele impresii din activitatea didactică. Drumul spre serviciu trece pe lângă abatorul cutremurat de  mugetele vitelor îngrozite și de sângele împroșcat  pretutindeni în sunetul  sinistru al oaselor zdrobite. Asocierile, potrivite de circumstanțe și de sensibilitatea naratorului, se impun de la sine căci școala (Institutul  Special de Recuperare a Minorilor) este o  menajerie suprasaturată  de curiozități diverse, de la cele de ordin lingvistic până la  comportament și moravuri. Este un amestec înfiorător de nebunie,  cruzime, promiscuitate și alte ingrediente  similare. Dăm peste  pitorescul din ”Groapa” lui Eugen Barbu dar și peste grozăviile din  cărțile lui Paul Goma. Ni se oferă explicații și despre termenul ”special” din titulatură:”specialitatea bătăilor aplicate cu  mare știință de unii, cu state vechi  de îndreptarea infractorului”. Tânărul profesor își respectă menirea de cultivator  al unei rostiri îngrijite, din care  face  un elevator pentru salvarea individului din mocirla în care  l-a aruncat societatea. Simultan însă, pedagogul face studii caracterologice (cleptomanul, tipul dur  și nemilos, hoțul înnăscut). 

  Dincolo de maniera științifică se simte suferința,  compătimirea și dorința argheziană (”Flori de mucigai”) de a recupera și a face  să rodească sămânța de bunătate umană care există până și în cea mai ticăloasă ființă. Interesant este procesul interactiv care se produce, deoarece și profesorul  are multe de învățat. Scrierea continuă cu o trecere în revistă a vicisitudinilor întâmpinate: ”Vin briganzii” (inspectorii școlari), ”promovări și decăderi” ( condiționate  adesea financiar, executate prin ”scalpare și executare”, ”prins pe fronturile regimului”. Se adaugă ”Experiențe erotice la limita bunului simț” și o impresionantă  activitate pe tărâm cultural. Treptat, stilul savuros și arta narațiunii scad valoric și scrierea se încheie cu materiale  ce prezintă ”o monografie” a uliței natale, o cercetare științifică a vocabularului din zonă, o seamă de bancuri, unele cam dezlânate, altele ”fără sare și piper”, urmate imediat și nepotrivit de  o cuminte ”Rugă de capăt de drum” și un edulcorat ”Epilog” în maniera compunerilor școlărești, ceva mai reușite.   Pentru degustătorul avizat rămâne valabil strălucitorul narator din prima parte a scrierii, cel care privind în oglinda  retrovizoare a  timpului, emite  cugetări de genul:”Niciodată n-am priceput  pe deplin ce înseamnă aventură, prăbușire sau fericire pentru că toate sunt variabile după momentul existenței și omul care le  întâmpină. Simt cum nervii întinși vibrează la cea mai mică atingere, cum se împiedică de corpul firav și îmbătrânit care nu mai suportă zbuciume interioare și încep să mă cain și să mă plâng că n-am avut noroc.”. Profesorul și scriitorul Constantin Țăranu notează:”De fapt, drumul spre adevăr este tot ceea  ce ține de frumos”.

  Amatorii de afirmare  scriitoricească sunt îndrumați ”să utilizeze cardul personal al  gândurilor, să meargă  la banca de care aparțin și să scoată topuri de hârtie fină, pană de scris și mai ales să nu uite teancurile de gânduri  pe ghișeul bancomatului!” Scrierea nu este lipsită de  accente lirice, autorul fiind  un poet sensibil la  farmecele locului. Pentru el fluturii ”au doar ochi de culoarea cerului / Și neastâmpărul copiilor  în lunga zi de vară”. Își amintește ”cum așteptam ploaia / Să stingă  dogoarea de cuptor a soarelui / Așa vedeam pe atunci vara / Cu greieri pe Șesul Luminii /  Cu pajiștile pline de  stele în stropii de rouă… ” Adeseori apare  o undă sănătoasă de umor: ”Lina a întâmpinat  brigada de inspectori în frunte cu Generalul, cu un zâmbet larg și anunțându-i pe un ton hotărât , că a știut că  va veni inspecția pentru că  toată noaptea visase porci”. Reușite sunt portretizările. Cutărei domnișoare  ”i se vedea o frumusețe de strungă a dinților”. Ea ”pășea săltăteț ca o pisică zâmbitoare” ; ”o balerină de nici 45 kg”. Expresii de mare plasticitate reușesc să redea mai potrivit situații și conflicte  care de obicei se pierd în banalitatea limbii de lemn. Bunăoară rezistența celui singur  împotriva tuturor:”A început  o luptă inegală între un greier înarmat cu voce și un pai (stilou) și lumea marilor  patrupede carnivore, sfâșietoare, reprezentată de urși fioroși, lei, lupi flămânzi, vulpoi și chiar  porci”. Alteori adevăruri dureroase ocolesc nerăbdătoare metafora: printre  pietonii ieșeni puteau fi văzuți în anii 1960 și ”mulți lucrători la CAP încălțați cu gumari, fiecare cu nevoile lui”.

 Definițiile pe care memorialistul  le încearcă sunt concentrate  și exacte: ”în cancelarii, adevărate agore ale formării  și devenirii, se realizau  schimburi interesante de opinii, persiflări, ironii și autoironii, bancuri spuse de cei cu mai mult curaj sau provocatori, turnătorii directe sau indirecte, lăudăroșenii  grețoase, cu scop util” ; viața este ”un tronson seismic de cele  mai mari grade”. Uneori se umblă la nuanțe:”am fost membru  de partid; comunist nu m-am declarat niciodată”. Observația  socială  induce nu atât compasiunea, cât frumusețea sufletească a celui ce consemnează:”Simt o mare durere în suflet când văd  superficialitatea din zilele noastre, decăderea morală cauzată de  oferta prea  mare din domeniul eroticului în dauna  cererii mai puțin pretențioase. Nici vorbă de iubire  romantică sau platonică. Se pornește de la confuzia gravă  a iubirii cu sexul”. Poate de aceea, paginile scrierii  sunt des pigmentate cu aforisme:” Din fumul greu și înnecăcios al timpului, poate, uneori,să îzbucnească  o flacără curată ce te poate  lumina pe tot drumul vieții și al morții” ; ” în dragoste, cursa lungă, dacă e prea lungă, duce  uneori la dureroase amăgiri dacă  nu e concretizată prin  căsătorie”. Adesea aforismele  capătă  valențe de avertisment pentru cei ce  trebuie să știe  ceea ce generația naratorului nu a știut: prudența pentru tânăr în vălmășagul iubirii; înțelepciunea  pentru bărbatul ce se scaldă  în otrăvita apă  a dragostei; discreția pentru pensionar deoarece  nimeni nu   spune tot ce a gândit  și a trăit! (Va urma)    Prof. Aristotel Pilipăuțeanu, Onești