Cu volumul ”Privilegiul” (”File smălțuite sub cetina de brad”), Maria Axinte – Buciumi reia într-un stil identic materia altor două cărți anterioare, care au văzut lumina tiparului tot la editura bucureșteană ”Ars Docendi”. Este vorba de poeme în proză, dispuse tipografic sugestiv și autorizate prin citate din Epictet, Petrarca, Montherlant, etc, dar și din creația oneșteanului Vicențiu Ghioldum. Timpul mărturisirilor se vrea misterios: ”Început de mai / iunie, etc, 19… N + 25”. Întruchipărilor mai vechi (Lisandra, David, Pierre) li se adaugă altele noi (Glad, Anghel). Relația ideatică și formală între aceste trei scrieri se realizează printr-o ”Confidență la vremea măceșului în floare”, având ca subiect de reflecție siluete care plutesc între două tărâmuri. Într-un asemenea context, autoarea descoperă la modul romantic, sub streașină de brad, o casetă păstrătoare de manuscrise ce vor inspira substanța cărții de față.
Dublată de o sugestivă fotografie, evocarea casei părintești devine un antidot la ”durerea vrăjmașă care mă spionează”, o modalitate ”să-mi molipsesc sufletul cu mireasma din preajmă”. Contextul hiperbolizează și deturnează cumva sentimentul generozității:”M-am întors să-i iert pe cei care m-au îndurerat plecând…” O iertare cu rezerve totuși, căci regretul după un frate mai mic, dispărut tragic, atinge cote critice. Singură, umbra protectoare a tatălui rămâne semn just de consolare și conciliere. Un sentiment de înstrăinare obnubilează (”își pierde starea normală, devine mai slab” – Conform DEX) procesarea dulce – amară a amintirilor sedimentate pe multiple planuri care se întretaie. La dublaj, apare senzația dezorientării în timp și spațiu. Viața se dovedește scurtă, dată cu împrumut pe termen limitat. Distincția trecut – prezent este aproape imposibilă. Existăm, de fapt, într-un continuum invadat de întuneric: ”Nu-i văd începutul, / nu-i văd înțelesul, / nu-i văd sfârșitul…”
Această senzație generează chestionări care scot la lumină fragmente semnificative de existență umană. Se uzează de viziunea polivalentă: Lisandra și David percep diferit întâlnirea de la aeroport. Adeseori visul atinge superlativul, inedit exprimat:”Chiar și cârdurile de ciori mă predispun la visare”. Mai sunt și gândurile pe care ”le văd: / aleargă, / se adună. / se îngrămădesc / și mă zăpăcesc”. Căutarea introvertitului Anghel nu este doar o simplă intreprindetre detectivistă. Este un prilej de a prezenta reflexiv timpuri, oameni și locuri. Sunt evocate momente mai puțin faste din viața culturală: meditația transcedentală, cenzura comunistă, imixtiunea politicului în literatură. Vindicativ, un simpozion se va numi ”Poezia contemporană refuzată”.
În scrierile sale, Maria Axinte – Buciumi uzează de un limbaj bine mozaicat, sonic și vizual. Enumerația deține rolul prim:”amintiri, / regrete, / dureri” ; ” Am fost la casa bătrână a bunicilor, / la școala veche, prăfuită, la biserica renovată, / în livada uscată, în pădurea tăiată, / în țintirimul uitat. Am fost în parcul cu amintiri… / Am fost și în cimitirul meu înflorit.”. Anghel dizertează ”despre iubire, / despre libertate, / despre demnitate, despre democrație, / despre arte vizuale, / despre miracolul poeziei”, dar este invitat să își spună părerea despre prietenie, ipocrizie, onestitate și sinceritate. Un val de epitete concură la portretizarea Lisandrei: ”analitică și visătoare, / romantică și realistă, / practică și aeriană, / distantă și duioasă, / blândă și tăioasă, / generoasă / și toate la un loc…” prin urmare, complexă, așa cum șade bine unei eroine care parcurge în viață multe serpentine. Alte întruchipări sunt definite prin atitudini și fapte (David în raporturile sale cu Anghel) sau prin caracterizare (Alexandru despre Anghel). Scriitoarea uzează de comparații (”o durere ascunsă ca un vulcan dezmorțit”), metafore (prietenii se văd ”la un calup de vorbe”) și expresii plasticizante:”Romantice piese din piatra infinitului / lucrate într-o fină montură de argint”).
Precum altădată Ion Barbu în căutarea increatului, autoarea noastră Maria Axinte – Buciumi încearcă să concretizeze ambiguitatea:”Eram într-o stare ciudată / de mulțumire și de derută” Apar formulări insolite :”Să vezi gările: unele primitoare , / altele triste, sfâșiate de ură…”. De multe ori stilul capătă nuanțe aforistice:”Cuțitul sfredelește, / sabia taie dintr-o dată!”; ”Întreabă-te, caută în tine și vei ști! / Învață pentru când nu vom mai fi!” Există și o împletire – nu totdeauna inspirată – de lirism și limbaj cotidian:”dragostea noastră și verdele crud al frunzelor de fag”, alteori de ”ar putea fi o latură, hai să-i spun comică… dacă nu aș fi așa dramatică. Și asta nu mă onorează”.
În întregimea ei cartea ”Privilegiul” (”File smălțuite sub cetină de brad”) este o pendulare între genurile literare. Trama (minimă) oferă substanța epică. Trăirea (maximă) conferă preponderența lirismului sincer și ardent. Câteva indicații regizorale sau scenele vibrante marcând iremediabile despărțiri țin de genul dramatic. Rezultă un text tulburător prin trăire și expresie. Se adaugă încărcătura alegorică. Spre exemplu, citind despre Anghel, nu realizăm doar o percepție abstractă. Conexiunile cu realitatea năvălesc de la sine. Prezența lor înnobilează sufletul. Ca și cartea în ansamblu. Prof. Aristotel Pilipăuțeanu, Onești
&
Da, mai sunt și gândurile…
Le văd:
aleargă,
se adună,
se îngrămădesc
și mă zăpăcesc…
Ele se împletesc,
asemenea șinelor de cale ferată.
Șerpuitoare, ele mă duc sau mă întorc.
Șerpuitoare, șinele de cale ferată sunt stăpâne
La câte un ”nod” cumva timpul devine reversibil?
Îmi vine să cobor și să plec în sens opus sau, mă rog,
în alt sens… Poate mă voi întâlni chiar cu mine însămi…
Cine știe? Și atunci! Mă voi recunoaște?
Ei, nimic nu ar fi așa cum am visat.
Va fi așa cum a fost… Maria Axinte – Buciumi
Lasă un comentariu