Privilegiul trăirilor sublime

Privilegiul trăirilor sublime

Cu volumul ”Privilegiul” (”File smălțuite sub cetina de brad”), Maria Axinte – Buciumi reia într-un stil identic materia  altor două cărți anterioare, care au văzut lumina tiparului tot la editura bucureșteană ”Ars Docendi”. Este vorba de poeme în proză, dispuse tipografic sugestiv și autorizate prin citate din Epictet, Petrarca, Montherlant, etc, dar și din creația oneșteanului Vicențiu Ghioldum. Timpul mărturisirilor se vrea misterios: ”Început de mai  / iunie, etc, 19… N + 25”. Întruchipărilor mai vechi (Lisandra, David, Pierre) li se adaugă altele noi (Glad, Anghel). Relația ideatică și formală între  aceste trei scrieri  se realizează printr-o ”Confidență la vremea măceșului în floare”, având ca subiect de  reflecție siluete care plutesc între două tărâmuri. Într-un asemenea context, autoarea descoperă la modul romantic, sub streașină de brad, o casetă păstrătoare  de manuscrise ce vor inspira substanța cărții de față.

Dublată de o sugestivă fotografie, evocarea casei părintești devine  un antidot  la ”durerea vrăjmașă care mă spionează”, o modalitate ”să-mi molipsesc sufletul  cu mireasma din preajmă”. Contextul  hiperbolizează și deturnează cumva  sentimentul generozității:”M-am întors să-i iert pe cei care m-au îndurerat plecând…” O iertare cu rezerve totuși, căci regretul după un frate mai mic, dispărut tragic, atinge  cote critice. Singură, umbra protectoare a tatălui rămâne semn just de consolare  și conciliere. Un sentiment de înstrăinare  obnubilează (”își pierde starea normală, devine mai slab” – Conform DEX) procesarea dulce – amară  a amintirilor sedimentate  pe multiple  planuri care se întretaie. La dublaj, apare senzația  dezorientării în timp și spațiu. Viața se dovedește scurtă, dată cu împrumut pe termen limitat. Distincția trecut – prezent  este aproape imposibilă. Existăm, de fapt,  într-un continuum  invadat de întuneric: ”Nu-i văd începutul,  / nu-i văd înțelesul, / nu-i văd sfârșitul…”

Această senzație generează chestionări care scot la lumină  fragmente semnificative de existență umană. Se uzează de viziunea polivalentă: Lisandra și David  percep  diferit întâlnirea de la aeroport. Adeseori visul atinge  superlativul, inedit exprimat:”Chiar și cârdurile de ciori mă predispun la visare”. Mai sunt  și gândurile  pe care ”le văd: / aleargă, / se adună. / se îngrămădesc / și mă zăpăcesc”. Căutarea introvertitului Anghel nu este doar o simplă intreprindetre detectivistă. Este un prilej de a prezenta reflexiv timpuri,  oameni și locuri. Sunt evocate  momente mai puțin faste  din viața culturală: meditația transcedentală, cenzura comunistă,  imixtiunea politicului în literatură. Vindicativ, un simpozion se va numi ”Poezia contemporană refuzată”.

În scrierile sale, Maria Axinte – Buciumi uzează de un limbaj bine mozaicat, sonic și vizual. Enumerația deține rolul prim:”amintiri, / regrete, / dureri” ; ” Am fost la casa bătrână  a bunicilor, / la școala veche, prăfuită, la biserica renovată, / în livada uscată, în pădurea tăiată,  / în țintirimul uitat. Am fost în parcul cu amintiri… / Am fost și în cimitirul meu înflorit.”. Anghel dizertează ”despre iubire, / despre  libertate, / despre demnitate,  despre democrație, / despre arte vizuale, / despre  miracolul poeziei”, dar este invitat să își spună părerea  despre prietenie, ipocrizie, onestitate și sinceritate. Un val de epitete concură la portretizarea Lisandrei: ”analitică și visătoare, / romantică și realistă, / practică și aeriană, / distantă și duioasă, / blândă și tăioasă, / generoasă / și toate la un loc…” prin urmare, complexă, așa cum șade bine unei eroine care parcurge în viață multe serpentine. Alte întruchipări sunt  definite prin atitudini și fapte (David în raporturile sale cu Anghel) sau prin  caracterizare  (Alexandru despre Anghel). Scriitoarea uzează de comparații  (”o durere ascunsă ca un vulcan dezmorțit”), metafore  (prietenii se văd ”la un calup de vorbe”) și expresii plasticizante:”Romantice piese  din piatra infinitului / lucrate într-o fină montură de argint”).

Precum altădată Ion Barbu  în căutarea increatului, autoarea  noastră Maria Axinte – Buciumi  încearcă să concretizeze ambiguitatea:”Eram într-o stare ciudată / de mulțumire și de derută” Apar formulări insolite :”Să vezi gările: unele primitoare , / altele triste, sfâșiate de ură…”. De multe ori stilul capătă nuanțe aforistice:”Cuțitul sfredelește, / sabia taie dintr-o dată!”; ”Întreabă-te, caută în tine și vei ști! / Învață pentru când nu vom mai fi!” Există și o împletire  – nu  totdeauna inspirată –  de lirism  și limbaj cotidian:”dragostea noastră și verdele crud al frunzelor de fag”, alteori de ”ar putea fi o latură, hai să-i spun comică… dacă nu aș fi așa  dramatică. Și asta nu mă onorează”.

În întregimea ei cartea ”Privilegiul” (”File smălțuite sub cetină de brad”) este o pendulare  între genurile literare. Trama (minimă) oferă substanța epică. Trăirea (maximă) conferă preponderența lirismului sincer și ardent. Câteva indicații  regizorale  sau scenele  vibrante  marcând  iremediabile despărțiri țin de genul  dramatic. Rezultă  un text tulburător  prin trăire și expresie. Se adaugă  încărcătura  alegorică. Spre exemplu, citind  despre Anghel, nu realizăm  doar o percepție abstractă. Conexiunile cu realitatea năvălesc de la sine. Prezența lor înnobilează sufletul. Ca și cartea în ansamblu.   Prof. Aristotel Pilipăuțeanu, Onești

&

Da, mai sunt și gândurile…

Le văd:

aleargă,

se adună,

se îngrămădesc

și mă zăpăcesc…

Ele se  împletesc,

asemenea șinelor de cale ferată.

Șerpuitoare, ele mă duc sau mă întorc.

Șerpuitoare, șinele de cale ferată sunt stăpâne

La câte un ”nod” cumva timpul devine reversibil?

Îmi vine să cobor și să plec în sens opus  sau, mă rog,

în alt sens… Poate mă voi întâlni chiar cu mine însămi…

Cine știe? Și atunci! Mă voi recunoaște?

Ei, nimic nu  ar fi așa cum am visat.

Va fi așa cum a fost…    Maria Axinte – Buciumi

Distribuie articolul!

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicata