ARTICOL   DE   PROF.  ARISTOTEL  PILIPĂUȚEANU

În  urmă cu câteva decenii l-am  cunoscut  pe Daniel Nicolescu, tânăr profesor  de Limba română la Liceul Pedagogic din Bacău, tip vesel, povestindu-ne cu haz  mici întâmplări  în pauza unei sesiuni de comunicări științifice. Lucrarea prezentată de el atunci, trata ceva despre umorul lui Ion Creangă și i se potrivea ca o mănușă! Întâlnesc acum, prin intermediul volumului  de poezii  publicat în anul 2018 la Editura ”Egal” din Bacău, ”Spovedanii nocturne”, un alt Daniel Nicolescu, interiorizat, meditativ, dedat cu totul la  cele duhovnicești, scriind ”ca pentru ascultătorii dintr-un cenaclu mănăstiresc” – așa cum  bine observă  semnatarul prefeței, conf. univ. Ioan Dănilă.

Chiar din primul poem autorul își mărturisește  apartenența trainică  la comunitatea creștină  și credința în viața veșnică. Este convins că Iisus  a venit pe pământ să confere identitate  divină muritorilor. Botezul ne spală de zgura păcatului și ne păzește de anticriști. Zilele ne sunt contabilizate  în vederea pedepsei (sau recompensei) pe care o vom primi la ultima judecată. Cuminți, trăim pașnic sub umbrela ptotectoare a unei  providențe binevoitoare. Cu toate acestea, Daniel Nicolescu  nu are un somn bun. De mai mult, noaptea este  pentru el un incitant duhovnic și a ajuns la concluzia că ”starea normală a ființei / Se rezumă  / La o permanentă  / Așteptare de nevenire”. Enervante pentru alții, insomniile sunt pentru poet un prilej al ”recensământului de idei”.

 

Eternul balans

 

Spre a reda pendularea între viață și moarte, între zi și noapte, între pământ și cer, poetul uzează de vocabule  care se asociază într-un joc generator de muzicalitate, dar și capabil să sugereze  zădărnicia existenței, jalonată de un ”răsărit decrepit”, pe un drum ”ca o ață”, topindu-se  în ”tot mai noapte”. Un  balans care ne –ar putea oferi  cheia înțelegerii prin  paradoxale afirmații  de genul ”Trăim  puțin, / Trăim etern  / Eternă viața / Eternă moartea”. Târâm după  noi vagoane de iluzii, dar destinul ne țintește  din toate unghiurile și ne nimerește o singură dată: când i s-au terminat săgețile. Fiul risipitor, plecat  cu intenții nobile ”pentru a descoperi / Graalul vieții / Coborât în infern” se întoarce acasă, rătăcind prin tărâmuri aride, ”sufocat de  mărul lui Adam”, convins că toate drumurile duc la pierire. Spre deosebire de promițătorul ”măr de lângă drum” al lui Mihai Beniuc, ”cireșul de lângă drum” odrăslit în ființa  lui Daniel Nicolescu este ”devorat de tâlharii de vise / Crengi fracturate / Jefuite de rod / Cerșesc milă de la Irod”. Împotmolit într-o  chinuitoare cazuistică, poetul păstrează o urmă  de zâmbet: Dumnezeu i-a desfăcut contractul la viață după căderea adamică. Și acum, zice el, ”alerg pe căi neștiute / În nicăieri / Și în niciunde”. O umbră malefică îl terorizează urmărindu-l discret dar obsesiv. Muribundul, gonind prin  destin, n-are decât o soluție: ”Se  prinde / Cu gândul  de cer”. Căutând un punct de sprijin, își vizitează, în maniera soresciană ”sicriul / În lucru / Locuința eternă / Mai erau  ceva finisaje de făcut”. Evenimentul nu-l deprimă, căci ”Lumina lumii așteptată / De la naștere / Pentru renaștere” ar putea fi un încurajator semn de izbăvire. Iar speranța  naște aspirații: ”Pe marginea timpului /Cu targa inimii / Să pot învia / Prin iubire / Nemurire”. Căci avem o parte a ființei noastre ce conține germenii eternității:”Sufletul înălțător cocor / Dăinuind printre stele / Veșnic precum ele”. Cât privește componenta perisabilă, ea este  taxată cu umor (negru): ”În pământ bolovănos / Vreau să fiu un mort frumos / Cu dantură completă / Mîini și picioare / Întregi / Îmbrăcat modern / Cu geacă și blugi / Nu împăiat / În costum negru / Cu cravată / Cu adidași din piele / Cu pantofi cu pingele / Ca un om viu / În via Domnului” (”Mort viu”).

Ascensiunea spre Paradis se face fără cuvânt, la fel cum am venit pe pământ.  Însă drumul final,  ireversibil, nu este nici el lipsit de  asperități. Felurite vămi  trebuie trecute cu o știință instinctivă. Rareori, Daniel Nicolescu, evadează spre alte motive. În  materie de iubire, femeia nu trebuie privită ”prin prisma ridurilor / Așezate  estetic de vremuire”, ci  admirându-i inima generoasă și sinceră. ”Giudețul sufletului cu trupul”, cum ar spune Cantemir. Cenușa  trecutelor iubiri este  evocată în parabola ”Bluza dorințelor”. Urmare a unui avertisment repetat de un paznic incoruptibil (probabil timpul, vârsta) sufletul se  mortifică nemaidorind să se lase ispitit. Timpul ”plugar iscusit / Trage brazdă adâncă / Pe ogorul  mănos / Al ființei noastre”. O modalitate  de a-i  diminua setea de  eroziune este  eliadesca ”eternă reîntoarcere”: în fiecare dimineață trăim senzația  de ”om nou”, despărțindu-ne, râzând sau plângând, de cel vechi. Până când, copleșit de”apocalipsa speranței”, un șir de  ”oameni noi”, gârboviți și neputincioși, pornește ”în căutarea timpului pierdut”. Altă soluție ține de imaginarul poetic:”Am plecat la plimbare / Prin  parcul de roze / Străjuit de veșnicii”.

 

Cuvântul și cuvintele

 

”Ars poetica”: ”Poetul la masa de scris / Un nobil proscris / Poezie – nerozie / Meditație – aberație / Cuvântul tulbură lumea / Ingratitudine / De mare magnitudine”. Tentația  jocului semantic, seducătoare (”Două monologuri / Cu noduri / Două monoloage / Oloage ”) nu poate obstrucționa  gândul de profunzime bacoviană (”Noi doi / Un duet cochet / Într-un singur timp”). Disocierea, bivalența sufletească este deja un semn al nevrozei, al unui deficit de  neajungere, de  neîmpăcare firească interioară. Un  lucru rău, desigur, dar lucrativ subliniat poetic. De altfel, admirația pentru poetul urbei, dar și al nației este direct declarată: ”Pentru a descoperi Cerul / Bacovia a tras / O raită prin Infern / De unde a putut să  strige / Pentru a sparge / Cerul neputinței / Aducând-o pe Euridice la viață / Amorul întors în teluric / Regenerat”.

Ca bun profesionist, profesorul Daniel Nicolescu combate  încremenirea în tipare lingvistice sau  macularea limbajului. La modul ironic, redactează un mini-tratat,  ”Cuvântul și cuvintele”,  flagelând procedeele de simplificare, pauperizare a comunicării. Starea de grație a rostirii a fost grav întinată căci ”despărțindu-se de Creator / Omul a profanat universul / Sărăcind limbajul genezic”.

Volumul este bogat ilustrat grafic. Aproape fiecare poem își are transfigurarea plastică realizată de Călin Veronica. Grafica urmează fidel textul, îngurgitându-l literal, îmbogățindu-l cu sugestii complementare. Aceleași idei generează viziuni personale care  coexistă în mod fericit, parafând  inspirata  simbioză dintre cuvânt și imagine.    PROF. ARISTOTEL   PILIPĂUȚEANU, ONEȘTI

Pictură de Călin  Veronica

UMBRA

 

De câte ori

Rătăcesc

Pe cărările vieții

Ori mă întorc spre casă

Cineva

Mă urmărește continuu

Întorc capul

Nu văd pe nimeni

Când renunț

Să privesc în urmă

O întunecată umbră

Mă învăluie, mă confiscă.

 

 

DESCĂLȚAT  DE   IDEI

 

 

Desculț

Sufletul meu

Tremură de frigul

Metafizic

Încarcerat într-o pâine

Dospită

Cuminecată

La cina  cea de taină.

 

PECETEA  VEȘNICIEI

 

 

Îngerul  m-a luat de mână

Și m-a abandonat

La marginea cerului

Suspendat în derivă

S-a rotit apoi

În iarmarocul sufletului meu

Și m-a găsit de gardă

Lângă inima sfâșiată de dor

Pentru a-mi redefini

Punctele cardinale

M-a însemnat

Cu pecetea veșniciei.   Versuri de Daniel Nicolescu