LA  ÎNCEPUT  A    FOST  CUVÂNTUL…

 

Apoi,

Cuvântul a coborâr în cărți,

s-a așezat între oameni,

i-a cunoscut, i-a adunat, i-a legat, i-a iubit.

S-a umanizat…

Și-a văzut că e bine.

Și Omul a văzut că e bine așa.

De atunci,

Omul cheamă Cuvântul mereu:

când se bucură, când vrea să atingă fericirea,

când e pe punctul de a plânge, de a dispera,

când se duce să moară puțin

sau când o face de-adevăratelea…

 

Cuvântul oameni s-a făcut!

 

NOAPTEA  VERII

 

Suflarea verii-

Corabie obosită  retrasă la țărm.

Vuietul mării

refugiat în cochilia urechii.

hibernalul, domn peste estival,

imaginarul, peste real.

 

 

Între două anotimpuri-

cel devreme și cel târziu-

viața se-ncălzește potolit

la șemineul aducerilor  aminte.

 

 

Femeia clepsidră

se risipește peste plaja pustie.

Pe pasul ei,

miros intens   de alge și de mosc,

mugetul valurilor.

 

 

 

E noaptea – verii,

marea se-neacă în cer

femeia se risipește halou

peste soarele bolnav.

 

 

 

PUȚINUL   MULT

 

Cât de puțin e multul bătrânului…

Atât  de puțin, pe cât de mult e puținul tinereții.

 

 

TACI

 

 

Taci!

Nu vorbi,

Nu mai zvârli

în mine cuvinte,

nu mai vreau să le-aud.

Am să-ncep să le cred.

 

 

Cuvintele  tale

au mai mare dreptate

decât tine.

 

 

 Versuri de  Lucia Bibarț (Din volumul ”Timpul  sparge  clepsidra”)