LA ÎNCEPUT A FOST CUVÂNTUL…
Apoi,
Cuvântul a coborâr în cărți,
s-a așezat între oameni,
i-a cunoscut, i-a adunat, i-a legat, i-a iubit.
S-a umanizat…
Și-a văzut că e bine.
Și Omul a văzut că e bine așa.
De atunci,
Omul cheamă Cuvântul mereu:
când se bucură, când vrea să atingă fericirea,
când e pe punctul de a plânge, de a dispera,
când se duce să moară puțin
sau când o face de-adevăratelea…
Cuvântul oameni s-a făcut!
NOAPTEA VERII
Suflarea verii-
Corabie obosită retrasă la țărm.
Vuietul mării
refugiat în cochilia urechii.
hibernalul, domn peste estival,
imaginarul, peste real.
Între două anotimpuri-
cel devreme și cel târziu-
viața se-ncălzește potolit
la șemineul aducerilor aminte.
Femeia clepsidră
se risipește peste plaja pustie.
Pe pasul ei,
miros intens de alge și de mosc,
mugetul valurilor.
E noaptea – verii,
marea se-neacă în cer
femeia se risipește halou
peste soarele bolnav.
PUȚINUL MULT
Cât de puțin e multul bătrânului…
Atât de puțin, pe cât de mult e puținul tinereții.
TACI
Taci!
Nu vorbi,
Nu mai zvârli
în mine cuvinte,
nu mai vreau să le-aud.
Am să-ncep să le cred.
Cuvintele tale
au mai mare dreptate
decât tine.
Versuri de Lucia Bibarț (Din volumul ”Timpul sparge clepsidra”)