M-am gândit să arunc mobila. Nu-mi mai încap mofturile în ea. Și-apoi, atâția prieteni au făcut schimbări mari în viața lor. Au schimbat mașini, case, ba chiar și parteneri. Eu ce naiba stau? Eu de ce nu sunt în trend?! Vecina mea, când i s-a murdărit aragazul, și-a cumpărat unul nou. Dacă frigiderul nu a mai făcut ger la ca polul nord, fuga fuga la magazin. Altul! Bibelouri de porțelan la pubele. Parcă l-ar fi aruncat pe Minulescu. Dar, ce spun eu, cărți întregi, compendii plouate, file prin tot orașul, duse de vântul ignoranței. Vieți rupte.

Mă tot uit la dulap. Ticsit de tot felul de prostii, toate mărimile pe care le-am purtat de pe când eram încă o puștoaică, și până acum când încă mai păstrez puștoaica aia într-un buzunar al inimii. Fiecare lucru îmi poartă o amintire. Mă uit la dulap și zâmbesc. Ce-o crede el? Oare știe că vreau să-i fac de petrecanie?!

Maronul ăsta lăcuit nu se mai găsește azi… culoarea frunzei tomnatice. Culoarea muntelui vrăjit.

Umblu prin malluri ca zănateca. Să găsesc ceva în loc.

Da, culori de pictor prin lemnul vechi îmbibat cu mirosul ființei mele. Acolo stau înghesuite ținutele de serviciu, de casă, de evenimente, de nopți cu iubire. Desuuri, rochii, pălării, eșarfe, pantofi, dresuri, genți, curele…

Stă să cadă pe mine. Burdușit cu ținutele mele. Cu viețile mele. Cu patimile mele întru Christos. Niciodată nu s-a dezmembrat. A suportat greutatea emoțiilor mele. A tăinuit mâhniri, nereușite și, mai ales, izbânzi. E singurul care a trăit odată cu mine parfumul unei iubiri. Al unei bucurii nedisimulate.

De câte ori îl deschid, mirosul unei vieți neliniștite mă inundă. Fiecare lucru marchează un act. Unele chiar cu lacrimi. Dar, n-aș putea spune că bucuria stă în dreapta și tristețea în stânga. Pur și simplu se amestecă. Peisajul este suprarealist. Mi-ar plăcea să am o altă viziune asupra trecutului.

Mi-a cășunat să dau naibii trecutul începând cu acest dulap. Cu cele câteva leva de pe când am fost peste graniță cu o vecină care trăia din negoțul de piață și am rămas cu gustul amar că pe oriunde în lumea asta se fură. Nici pic de respect pentru ființa de lângă tine. Cu cei câțiva cenți de la o colegă de serviciu care nu mai ratează nicio cursă în străinătate doar ca să nu fie mai prejos de ceilalți. Fiindcă, din zilele noastre, concediile în țară nu mai au niciun farmec, nicio încărcare. Dar, ce spun eu? Doar nu pleacă lumea în istorie! Pleacă la all inclusive!

Îl privesc și tot lemnul se transformă în coala asta de hârtie pe care schițez ceva. Poate câteva versuri, poate un desen straniu catalogat de clasa a șaptea, poate un aforism survenit din interacțiunea cu lumea înconjurătoare.

Nu. Nu pot să-l dau la gunoi. E umărul purtărilor mele. De ani!  Proză  de    Ottilia Ardeleanu

Găsim  necesar ca să alăturăm la  coloanele ”Bibliotecii de proză”  … două  comentarii  ale iubitorilor de literatură care se regăsesc  în frumoasele rânduri așternute de  doamna Ottilia  Ardeleanu. Adrian N. consideră  că ”purtăm pe umerii memoriei un trecut care ni se pare uneori greu de dus. Îl purtăm pentru că îl avem, că am trudit pentru făurirea lui și nu ne încumetăm să ne despărțim de amintirile intimității noastre pe care doar pașii gândurilor ne-o cunosc. Nu există program <<Rabla>>  pentru înnoirea lor și de aceea le rămânem credincioși, chiar dacă nu (mai) merită efortul.”

Ce a notat Silvia Bodea S. după citirea acestor rânduri? ”Dincolo de gândurile ce punctează esența unei vieți, am bănuit o ironie amară! Iată de ce, nu întâmplător poveștile încep cu formula: <<Odată ca niciodată>>,  pentru că în viața noastră toate evenimentele sunt irepetabile. Este unul dintre motivele pentru care nici eu nu pot renunța la lucrurile ce poartă în ele viața mea!”.