Există oare lucruri mari și lucruri mici, atunci când faci totul din iubire pentru Dumnezeu și numai pentru El?! Nu-L iubim pe Dumnezeu așa cum se cuvine dacă, iubindu-L, nu știm să-L facem iubit. Dacă știi să-L pui pe Dumnezeu în tot ceea ce faci, o să-L regăsești în tot ceea ce ți se întâmplă. Tot ceea ce deformează viața nostră interioară, se poate reduce la felul, mai mult sau mai puțin conștient, în care denaturăm în noi textul din „Tatăl Nostru”. A fi tratat cu ingratitudine: unul din felurile – și nu cel mai neînsemnat – de-a semăna cu Dumnezeu. Dumnezeu parcă ne spune: „Dacă par a nu-ți da nimic, o fac pentru că Eu vreau ca tu să pari a-Mi da ceva” MONSENIORUL VLADIMIR GHIKA
Uite casa fraților Ciucă
Așa am auzit un glas din mașina veche hodorogită de turneu, ce transporta mica trupă de teatru din Botoșani care tocmai intrase în pitoreasca localitate Săveni. M-am uitat brusc, curios în clipa aceea, pe geamul „căruței noastre cu paiațe” și în viteză, parcă pentru o clipă, prin fața ochilor mei mi-a trecut imaginea unei case de țară simplă, curată, ce mă privea ea pe mine cu o inocență ce-mi aducea aminte de eternitatea satului românesc. „- Aici s-au născut și au copilărit frații Ciucă!”… continuă cu emoție glasul acela care ne atenționase asupra acestui loc de taină. Era sufleorul teatrului, suflet de român, care prin turneele lungi prin țară și mai ales prin Moldova cea plină de istorie, ne sufla dincolo de textul dramatic, povești miraculoase, ascunse parcă de vreme și de vremuri de privirea celor mulți, dar nu și de spiritul lui viu și curat. Pentru cei din mașină, atenționările respective n-au avut niciun impact. Ochii lor zburau pe meleagurile moldave ca și cum nicio poveste de viață nu-și aciuise taina ei pe acolo. În schimb, pentru mine glasul acela prin de emoție, dublat de imaginea căsuței țărănești, m-a trezit parcă din viața mea de zi cu zi, într-un vis dorit și în același timp neașteptat. Cu câțiva ani în urmă, primisem de la cineva drag mie, o carte care dintr-un bun început mi s-a părut mult prea specială și chiar fără nicio legătură cu zona mea de interes artistic. „- Citește-o!” mi s-a spus. „Știu că ai să zici că nu intră în sfera ta de preocupări, dar nu știi cât de mult te înșeli!” a întărit încă o dată, cu glas autoritar, distinsa doamnă care mi-o oferea. Ajuns acasă, mânat de provocarea făcută și într-un fel, plin de curiozitate, am deschis cartea cu pricina, fiind totuși pregătit în sinea mea s-o pun de-o parte lângă atâtea altele din acea vreme, care nu-mi stârneau niciun interes. Și totuși din prima clipă, de la lectura primelor rânduri, ceva aparte, neobișnuit pentru mine până atunci, se întâmpla. Simțeam un fel de vibrație sufletească, ce mă confisca pe nesimțite. Un altfel de a scrie, liber, degajat, și în același timp, dublat de o profundă sensibilitate, strunită parcă de partitura unui clavecin bine temperat. Pagină cu pagină mi se descoperea calm, cu precizie, dar și cu un subtil ecou sufletesc, venit dintr-o lume aparte, o altă Românie. O Românie ce a dăinuit miraculos prin tăria de neclintit a celor ce și-au purtat până la capăt, cu noblețe discretă, condiția de a fi român. Căci ce altceva, în fond, sunt aceste două vieți ale fraților Ciucă, dacă nu două tării sufletești ce au răzbătut cu toată ființa lor momentele nefaste ale istoriei ultimului veac, neplătind niciun impozit vremelniciei, dar în schimb, dăruind totul vocației. Și povestindu-le viața, vrând, nevrând, autorul a trebuit să povestească și viața țării de atunci. Iar eu tocmai asta descopeream cu o intensă sete sufletească. Două vieți, două vârfuri de cunoaștere științifică, dar și două culmi de conștiință aruncate în dezordinea cinică și neiertătoare a istoriei. Și totuși eu vedea cum, dincolo de toate acestea, cei doi o traversau prin muncă, prin abnegație și mai ales prin fidelitatea față de crezul științific și al propriului lor popor. Iar mai presus de toate, vedeam că ei nu erau singuri. Pe atunci, calitatea era majoritară. Cartea însăși vorbea de faptul că cei doi frați, Mihai și Alexandru Ciucă, cele două excelențe ale cunoașterii științifice, nu erau o generație spontanee. Coborau din veac, din neam de cărturari și preoți. Și așa, într-un fel discret, dar ordonat, descopeream continuitatea discretă și tainică a valorii românești. O altă eră sufletească a acestui neam mi se deschidea atunci în fața ochilor mei tineri, ce căutau cumva în viață să se regăsească. Iar eu, citind cartea, mă regăseam. Mă regăseam în munca lor tainică, în ordinea și disciplina lor interioară, în spiritul lor de jertfă, dublat mai ales de acea nobilă discreție cu care au trecut prin suferință. Imagini crâncene de pe frontul balcanic sau din Primul Război Mondial, acele prime coborâri în iad, arătau, de fapt, acea putere miraculoasă, de nezdruncinat, a fibrei românești. Câci în ranița soldățească a fraților Ciucă se găseau, nu numai prețioasele cunoștințe medicale izbăvitoare, ci și bastonul de mareșal al unei înalte conștiințe românești. Și dacă citeam cu răsuflarea tăiată cum frontul de luptă al soldaților din cele două tabere opuse era dublat și contaminat de brigăzile invizibile ale morții prin tifosul exantematic, holera, febra recurentă, gripa spaniolă, febra tofoidă, hepatita epidemică, în sinea mea, în schimb, mă contaminam pe nesimțite de curajul fraților Ciucă, de tăria lor și mai ales de conștiința lor jertfelnică. Și atunci am înțeles îndemnul acela: „- Citește-o! N-o să-ți pară rău! Căci nu vei primi informații, ci un mare capital de putere sufletească!” În fond, destinul fraților Ciucă e unul exemplar, căci ei și-au așezat destinul întregii lor vieți într-o dublă crucificare, atât pe altarul științei, cât și pe crucea neamului românesc. Parcă îi văd prinși cu ardoare de microscop, lăsând istoria lumii să treacă pe lângă ei, dar nu și pe dușmanii invizibili ai omenirii. Apoi lupta acerbă cu malaria, eradicarea acestei cumplite boli, care pe atunci avea rezonanța pe care o are cancerul azi, mintea aceea născută în casa modestă, țărănească din Săveni, conducând lupta mondială împotriva teribilei maladii ce zgâlțâia în teribilele ei friguri pământul întreg, trebuiau să poarte un nume românesc. Iar acesta era Mihai Ciucă. Inteligența aceea atipică de țăran curios în fața tainelor naturii, capabilă să facă asociații imprevizibile, înlănțuind printr-un singur gest al unui sclipiri geniale, versatilitatea acelui cumplit dușman al oamenirii, virusul aftos, avea și ea să primească tot un nume românesc și acela avea să fie Alexandru Ciucă. Dar mai presus de toate, cartea arăta că roadele acestea minunate răsăriseră nu întâmplător pe câmpul științei medicale românești. Ghinda căzută pe pământ era darul stejarului. Iar stejarul nu era altul decât acel spiritus rector al epocii, Ion Cantacuzino. Acea piatră din Heracleea, care atrăgea către sine ca un imens magnet tot ce era valoros în preajmă-i. Căci de la el, de la Ion Cantacuzino, au învățat cei doi perspectiva cea înaltă și bogată a cunoașterii științifice. Acea cunoaștere ce se lasă fecundată în voie de atâtea lucruri care în aparență n-ar avea legătură cu ea: literatura, pictura, muzica. Ion Cantacuzino, ființa enciclopedică, prințul științei, le vorbea, în mod magistral, mai puțin de strictul câmp al cunoștiințelor, cât de zarea nemărginită a cunoașterii științifice, ca mai apoi, în mod negrăit, să-i contamineze la rându-i, cu suflul cel rar, dar atât de aristocratic al conștiinței. O Românie a valorilor, o Românie valoroasă cu care oricând ne putem mândri în fața lumii, dar și o lume a conștiințelor românești cu care ne putem mândri în fața lui Dumnezeu, mulțumindu-i în șoaptă pentru minunea de a fi român. Și tocmai de aceea, cartea aceasta pe care vi-o las să o descoperiți singuri, mi se pare, acum ca și atunci când am deschis-o pentru prima oară, o sublimă transfuzie de „sânge forte” în nădejdea recăpătării Sfintei noastre imunități, ce ne-a făcut să dăinuim prin veacuri. DAN PURIC
harta palmelor
cad fulgii de nea
strecurându-se printre momentele
celeste
bătătoritele seri privesc palmele
nopţii
ca pe o hartă dintr-un desen
destin – soartă
ecoul unui timp străpunge dealul
cu lumina albului din iarnă
trecerea pășește ușor
printr-o tăcere hibernală
trăiesc în stânga unei hărţi
nerămase-n singurătate
alerg și strâng în brațe timpul prezent
lângă ochii unui superb cer
intimitate
ard lumânările vii
în candela drumului pavat cu vise
frumoase
se răresc fulgii de nea
ca şi noi pe la şes
pe la munte – pe la deal
printre şoapte
te-am găsit în albul firii
mi-am colindat anii în culoarea
timpului topit
m-am tot căutat meleagul liniștit
m-am tot găsit
din când în când în vorbirea fără
sunet
sunt omul bogat de lângă tine
frumosul din gesturi
plinul din iubire
alerg răstimpul dintre așteptări
visul dintre seri și dimineți
nesătule trecători
pe prispa vârstelor trăim bucurii
la lumina opaiţului din înserări
mângâierile ne cad atente
pe coapse – prezente
nins de sărutul fulgului de nea
te-am găsit acolo departe
pentru a fi aici aproape – iubita mea
între atâtea șoapte. Versuri de Valeriu Nițu
TEXTE APĂRUTE ÎN REVISTA ”VATRA VECHE”, FEBRUARIE 2019, NR. 2 (122). REVISTA APARE LA TÂRGU MUREȘ, REDACTOR ȘEF NICOLAE BĂCIUȚ
Lasă un comentariu