Bun profesor de fizică, Lefter Teli Domunti  valsează de ceva vreme cu literatura și nu fără folos. Sângele peninsular i-a deschis apetitul pentru  istoria bizantină și, după  o documentare  vastă și complexă, după un uriaș efort de redactare și nenumărate revizuiri, a dat la iveală romanul  ”Belizarie”. Altă latură a personalității sale, enciclopedismul, l-a orientat pe  (ne) filologul  oneștean  spre alcătuirea unui  dicționar, aflat la a doua ediție, un dicționar cu  totul inedit în contextul  de specialitate. Poate fi numit și ”ficționar”, căci, pornind de la  sunetele primordiale, asamblate corect după un  anume algoritm se ajunge la cuvinte hazlii, neînregistrate în Dicționarul Explicativ al Limbii Române (DEX), cărora li se atașează  explicații uneori abisale. Noțiunile sunt  adesea  produsele unor minți strâmbe sau ”neprășite la timp”, dar și invenții  ale unor oameni de spirit puși pe distracție. Dincolo de maniera ludică  a redactării dicționarul în cauză rămâne o armă  de apărare a limbii române și nu numai.

”Aprodul ”, Editura Karta, 2019, este  o scriere ale cărei calități  se dezvăluie prin  surprize etapizate. Luând volumul în mână, eziți o apreciere: o carte de popularizare a unei deja arhicunoscute  figuri  voievodale   sau o romanțare de evenimente  medievale. Citind ”Introducerea”, începi cu senzația unui studiu istoric ”ex cathedra” până ajungi la precizarea că românii  evului de mijloc se exprimau ”într-o limbă amestecată, un fel de ruso – română”. Îți  formulezi contraatacul bazat pe temeinice asigurări de romanistică și slavistică. Observi însă cu stupoare  că gestul a fost inutil, deoarece câteva rânduri  mai încolo te întâmpină o afirmație  demnă de paradoxurile lui  Lucian Boia: deși os domnesc, se pare că Ștefan cel Mare era un bastard, motiv pentru care  boierii îl  doreau la tron pe unchiul său, Petre Aron. Dar dacă universitarul bucureștean face afirmații de genul: Mihai Viteazul era de fapt un aventurier, iar Unirea lui un interes personal, pentru a mai tempera  excesul de mândrie autohtonă, profesorul oneștean acționează ludic și cu  disimulată  nevinovăție, cultivând zemflemeaua și  înnămolindu-se în subtilități. Este cam ceea ce ne oferă  Asterix și Obelix din benzile desenate sau  din comediile cinematografice franțuzești: scurte istorii aventuroase impregnate de  comic și satiră. Dacă Sadoveanu își alege penumbra dintre adevărul istoric și  ficțiunea legendelor pentru a realiza celebrele-i romane, Lefter – Teli Domunti vine cu o  altă manieră de a  transfigura factologia: comicul  realizat inițial prin șarje de tip  Murphi, ulterior prin limbaj, situații și personaje specifice. Aserțiunile sale aparent ofensatoare pentru împătimiții istoriei, dar delicioase pentru cei  ce agreează literatura absurdului, gen  Ionescu sau  Beckett, se succed într-o amețitoare cascadă: descălecatul  a fost ”un eveniment  minor pentru regatul ungar, trimiterea contelui Dragoș  ca să alunge tătarii”; Mehmet al II-lea, Ildârâm ”un fel de spărgător de fronturi care băga spaima în micile regate”; relațiile  domnitorilor, bazate pe ”politica struțului”, ”atacuri făcute cu tupeu”, la care Occidentul  jubila precum un spectator ”la un meci de fotbal cu echipe favorite : Galata – Sarai  cu o echipă din Bundesliga. Bravo Ștefan, ține-o tot așa, i-ar fi spus  Papa Sixt al IV-lea, să te vedem și în retur, fără  bani, fără  echipament, fără stadioane, fără suporteri…”. Haraciul era  ”o sumă modică, lejer comparabilă  cu bugetul unei comune mai răsărite, care aruncă astăzi banii pe  te miri ce”. Concluzia cuvântului introductiv este ilustrativă pentru concepția scriitorului: ”Acesta a fost Ștefan cel Mare și Tare, domnitorul care i-a bătut pe turci de le-a sunat apa în cap, care a uimit pe toți ducii, prinții și regii europeni, dur cu toți dar mai ales cu el însuși, bun petrecăreț,  dar și degrabă a vărsa sânge nevinovat, mai ales la ospețe, cel care  a refuzat rangurile  nobiliare oferite de papă, un înger decăzut în viață, un sfânt  după moarte.” Cât privește  pretenția autorului de a-și aroga  adevărul absolut (”cartea este despre  domnitorul Moldovei, Ștefan, așa cum a fost în realitate),  reprezintă  capcana pe care singur, cu nonșalanță, și-o furnizează.

Comicul de situații

Instalat  în comodul fotoliu al bunei dispoziții, lectorul  (mai ales dacă este moldovean) se alege cu  premiul cel mare: suita de cronici fanteziste,  redactate în grai  neaoș, o  haină atât de potrivită încât te întrebi nedumerit de unde  și cum atâta stăpânire a  subdialectului. Nerisipindu-și  însă vremea cu speculații minore și inutile, cititorul se aruncă  în marea textului, înfruptându-se  copios din delicatesele generos oferite. Falsele cronici încep și ele cu  o ”Purcedere”. Ca la Luca Pițu , ale cărui texte  bănuiesc  totuși că nu le-a consultat, Lefter -Teli Domunti  preia  frazarea celor  trei mari istoriografi (Grigore Ureche, Miron Costin și Ion Neculce), dar o  amalgamează cu  subdialectul moldovenesc rezistibil, mai ales în mediul rural, până astăzi.

Diferența rezidă în faptul că  în vreme ce strămoșii scriau pentru a nu  se uita faptele trecute, Lefter – Teli Domunti se (și ne)  delectează cu un  fulminant spectacol lingvistic. Și,  pentru ca festinul să fie complet, recomandăm lectura orală și, unde există resurse, cu măiestrie actoricească. Combinația de  rostire,  expresie și  aglomerare locuțională dă bune rezultate.  Cu atari calități, limbajul neocronicarului  abordează strălucit dialogul, portretul (”când îi zăresc sânișorii cei  mărunței zburând  sub caftanul din postav gros de Lipsca, și  ochișorii aceia albaștri ca cicoarea, și buzile celea date cu buia, apăi mă apucă sminteala și încep a  faci ca ursul”) ori  descrierea cu o notă  de frivolitate (”Am văzut  că muierea me doarme pi dunga krivatiului, cu bulanile  dezveliti, cu  țâțili  scoase din cămeșă, cu părul despletit, așe cum o cunoscusem prima dată la Hârlău, di fatî”.

Povestea începe cu evocarea  copilăriei lui Ștefan cel … Mic (deocamdată), ilustrația grafică fiind pe măsură (o statuietă Kitch a voievodului  vandabilă on – line cu 95 lei). ”La văleat  6594 di la facerea lumii, Ștefan era copchil, mic șî sfrijit di parcî mânca griiri, da tot sî uita la țâțili  Anucăi, c-așe ierea numili fetii” (pe post  de guvernantă). Nu lipsește episodul cu stejarul din Borzești, tratat însă foarte personal, cum de altfel este descris  și monumentul istoric; ” Biserica  din Borza, cu hramul Adormirii,  este mică șî  așa di frumoasî di zâci că-i un doboș  di făină, di-ți vini să-ți bagi dinții  în ie.  Io am fost  acolo și am văzut  stejarul tăiet, da șî ușa din altar cari ieste cât  statura lui Ștefan, așe di mic iera, di-mi vine pânî la urechi”. Autorul, speculativ,  nu pierde nicio legendă: Burcel, Tăutu, Purice, etc, plus   celebra frază din ”Apus de soare” cu Moldova, proprietate a strănepoților. Frecvent voievodul este  conturat cu aceleași insolente tușe, fără intenția ostentativă de a minimaliza: ”mic și îndesat, cu fața pierdută în mustăcioara lui blondă, mari ca o vraghie sub nas”. Umorul  invadează persuasiv paginile. Ca un ”Moș Gheorghe la expoziție” pseudocronicarul se miră cu inocență moromețiană , întrebându-se  cu naivitate cum se descurcă  sultanul Mehmet în iatac, în compania celor 400 de femei. După ce relatează cu șarm despre Răreșoaia sau Moghilă șirul scrisorilor pare a se încheia cu ”ultima înainte de ultima”, în care  este evocat Petru Rareș dar și o frumoasă tătăroaică, scăpată de haremul otoman și ajunsă nevasta lui Moghilă: ”Ave tătăroaica un păr negru ca  fundul de ceaun, niște  gene ca cozile de lăstun, niște ochi verzi șî lungi ca frunza  di salcie deasupra umerilor feței șî niște buze roșii ca fraga di vară”. Totuși întregul text este dominat de  personalitatea  strivitoare a lui Ștefan, șugubăț și poznaș, curajos, dornic  de a cununa și boteza, însurat din interes ori din dragoste, sever cu supușii  dar și cu sine însuși, înjurând la necaz, dar drămuindu-și cuvintele  în documentele scrise.

Comicul de limbaj

Textul  lui Lefter – Teli Domunti este  un  teren excelent pentru cercetări de ordin filologic.  Limba literară actuală se împletește cu rostirea medievală, cu moldovenismele ba chiar și cu pronunția în accent german, într-o cramă de la Cotnari, unde  îndrumă procesul oenologic un  specialist din valea Rinului. Cu tot efortul său de invidiat autorul comite și  unele scăpări : aia (ceea),  ăstuia (istuia),  ăstora (istora), au (o), acolo (aculo), dezveliti (dizvăliti), l-au lăudat (l-o lăudat),  tu vei veni (tu îi veni),  viu (giu), etc. Dacă ci-ul moldovenesc este corect redat, nu același lucru se întâmplă cu grupul gi. Scriitorul apelează la  la ciudatul gj (Adgjud, s-o ngjugat) dar utilizează și  forma corectă g (coșcogeamite), ajungând la  struțo- cămila ”buginim pi gjos”. Sub  raport lexical, sunt neavenite  ardelenismele  (mi-s  musafirul lui, or mers) sau oltenescul muiere, folosit în Moldova la  nudul peiorativ. Ne mai întrebăm: ce surse  îi indică autorului că ”vorona” (care ne amintește de  mănăstirea și votca din celebra  comună botoșăneană) are sensul de vrabie? De  mai multe ori, personaje diverse  ”tremură din toate zgaibele”. Proprietatea termenului  este ignorată, bubițele și zgârâieturile  neputând egala mădularele.  Apoi ”moșnenii” n-au ce căutaîn Moldova, ocupată deja de ”răzeși”. Jenantă este tendința  de a  argotiza: ”bulanile” ca termen era necunoscut în  vremea veche, iar faptul că Ștefan îl desemnează  ”hales – bules” pe  Bogdan drept urmaș ne lasă fără replică. Reușita insolitului cronicar  stă în jocul de cuvinte (o epistolă către  Matei Corvin se încheie cu  ”al tău duce care greu o duci”), în reluarea ironică a cronicarilor (”omul iera sub aiste vremuri, cari-l purta ca pi momâile di la bâlci, di râde  naiba di tăți cu spume la gură”), în invenții proprii notabile (”Aieste vorbe dulci ca mierea ierau  spuse de o gură di  fimeie cari ierau, gura mai dulce ca mierea și muierea mai dulce ca gura”). Unii termeni  întăresc aluziile  la situații de viață  general – umane. Un tânăr nu poate veni la întâlnirea cu prietenii deoarece  ”nu  ave firman di la  balaurul di fimei-sa”, un  boier bătrân de la Chilia se autoinvită la  campania militară  pentru a scăpa de amorul posesiv al  nevestei (”Ie mă iubește mai  tari decât iubește  ghionoaia copaciul”).   Toate acestea se îmbină cu  surprinzătoare  inadvertențe. Neologismele (Ștefan are de gând să pună ”un contor” la gurile Dunării; într-o situație  oarecare  așteaptă ”câteva minuțele bune”), cuvintele străine eroului  (firoscos) sau impropriu folosite  (un subaltern se adresează  cu formula ”Apăi, bre, Măria Ta”), ”zdrăngănesc ca niște nuci sparte în gura” personajelor (l-am  citat pe autor).

În plus, lipovenii nu erau prezenți în Delta Dunării  pe vremea lui Ștefan (reformele lui Petru cel Mare i-au adus); rachiul se fabrica în Moldova încă din timpul  domniei lui Alexandru cel Bun; ca să ajungi în Polonia de la Suceava este contraindicat să treci prin Hârlău și așa mai departe. Dar să revenim la  partea bună a lucrurilor. Multe imagini sunt foarte sugestive prin plasticitate: turcii” mergeau ca un  balaur lung  di vro  douăzăci di poști, din Bârlad până aproapi di Tecuci, undi iera mai anțărț vama”. Ștefan  îl va sili pe Soliman  să-i aducă ”perja pe tavă” (izbânda).  Aprodul Purice  are darul lui  Ion Creangă de a persifla: ”Voinic tânăr  cal bălai, nu se încumetă că-i hai!” Care Creangă nu scapă nici el de răstălmăciri: ”Decât codaș  taman la Iaș, mai bine-n Hârlăul tău fruntaș”. În fine,  apogeul creativ este atins de  strălucite locuțiuni:”Dușmanii nu ți-i alegi, și îți cad pe cap ca  grindina” ; ”Un om  foarti bun, ca pâinea lui Dumnezeu , dar cum să știe  și pâinea se strică și capătă mucegai”; Banu-i ochiul dracului, iar aista ari trii, doi pi fațî și unul  în frunti”; ”Toți boierii  au început a râde câne – cânește, uitându-se unul la altul cu fereală, di parcî erau niște  fetișcane di măritat, cari văd pentru prima dată pălăria  flăcăului pi crivată”;  Rămas bun și bună pace, socrii-n horă o să gioace, mirele stă ca pe ace, șî mireasa pâne coace; ”Pătru mergea printre boieri  ca cloșca pe ouă”, etc.

Și când  te gândești că tot acest efort a fost răsplătit doar ”cu 3 galbini”! Închizând  cartea ”Aprodul” a lui Lefter – Teli Domunti n-ai  sentimentul frustrării  vis – a – vis de modalitatea evocatoare. Tonul amuzant, satiric sau ironic, nu poate anula admirația pentru marele voievod,în fapt motivul  principal pentru  care această carte  a văzut lumina tiparului.     Prof. Aristotel Pilipăuțeanu, Onești

 În foto 1, coroana reconstituită a lui Ștefan cel Mare

”Și îi spune aistea  cu atâta alean și lehamite di au început  cu toții a rîde di sî tăvăleau pi gios șî tremurau cămeșîli pă iei. Cum era pi la începutul lui Gustar, o dat Dumnezeu o dogoare și o arșiță, di trebuia  să stai la umbră,că te păle soarili –n cap cu leuca. Au plecat cu toții dimineața, la primul cântat al cucoșilor, fără să știe  muierea Leahului, cari păsămne că l-o blestemat, că aista nu mai iera tinerel verde și, când s-o aburcat în coama calului, o chicat pi partea  cealaltă, di iera  să-și frângă gâtul. Gura lui mai ave miroazna  vinului decuseară, da tari, nu așe”.  Din volumul ”Aprodul” de  prof. Lefter– Teli Domunti (Editura   Karta.ro  Onești, 2019)