Foto: prof.   Manuela Popescu, Onești

,, În fiecare om strălucește un soare, totul e să-l lăsăm să ardă.” – Socrate

 

 

  Versuri de  Mioara  Baciu

 

„Mă caută prin troenite gânduri  / Găseste-mă pe tărmul unui vis…” Poetă discretă, calină şi de un real talent, Mioara Baciu este adepta unor poezii de o mirifică simţire romantică, cu versuri de o suavă gingaşie, numai bune de citit  ca  un  madrigal  şoptit  la  ceas  de  taină  în cumpana nopţii, când lumea doarme şi numai poeţii meditează sub lumina de stele.

Sunt poezii de un farmec aparte, izvor de emoții și dulci sentimente, căci Mioara Baciu ține mereu fereastra sufletului deschisă spre locul unde gândul se impletește  cu visul de plenitudine, ce o face să arunce deseori ancora in estuarul poeziei, dincolo de care se intrevăd portile fermecate care duc spre Olimpul speranțelor.

Sensibilitatea, această floare care naște atâtea  sentimente, candori, tristetț și pasiuni, este dată poetei de setea de intelegere a frumosului, evidentă in poeziile sale, in  care  fiecare  strofă  vibrează  de  dorință  și  deseori întalnim versuri inspirate  și din fiecare picură cate un strop de iubire. Căci Mioara Baciu adună și pune in claviatura poeziilor sale, cu o dexteritate bine dozată, bătăile unei generoase  inimi  de  poet,  tălmăcind  in  frumoase versuri atatea doruri de pe colinele in care zăbovesc clipele lor de zbucium si tainica visare.Iar   in   geana   dorului   se   invăluie   zarea  atâtor melancolii  topite  in  versuri  de  dragoste,  in  care  poeta incearcă să facă eternă clipa de iubire , care la domnia sa se hrăneste cu sinceritatea și doar așa isi făurește cărarea spre grădina inflorită a poeziei, unde iubirea işi are culcuşul in ori si ce floare de cireş.           Titu ZANFIRESCU – CIANCIULLI, scriitor

 

RAZE DE GÂND

 

Desculț prin amintiri înrourate

Cu picături de suflet șiroind duios

Cu slove-n fir de aur agătate

Înclin genunchiul clipei spre frumos

 

Cu sufletu-mi fugar prin vară

Adun parfumul florilor de soc

Și-oi răsădi de-o fi să-mi fie iarnă

Trifoi de frunze presărate cu noroc

 

Pe raza gândului ce va străbate norii

Cât soarele-mi va fi frate și surată, luna

Voi cerne versuri, rânduri, lumii

Și-mi voi purta pe cerul viselor, cununa.

 

SĂ NU MĂ LAȘI

 

Mă caută prin troienite gânduri,

Găseste-mă pe ţărmul unui vis,

Înviorează – ncercănate rânduri

Și fă-mi din iarna clipei, paradis.

 

De-o fi să mă – ntâlnesti, în stele,

Să nu îmi lași lumina să se stingă,

Să-mi scuturi ramul visurilor mele

Prin anii care se zoresc să ningă.

 

Să-mi lasi mirarea-ţi ce coboară

Când vers ţi-anin in inimă in dar

Pe prispa sorţii care mă-nfioară

Doar tu, poţi fi, marele meu har

 

Ador dojana care-ţi creste-n buze

Si stiu că, fără ea, nu pot să zbor

Străine-mi sunt evanescente muze

Când cerul frânge pleoapa unui nor.

 

Să nu mă lasi de-o fi să nu mai fie

Dovadă-n legământ de curcubeu

Prin puntea ce clădim, spre veșnicie

Torent de versuri, curgă tot mereu.

 

DE-AȘ FI

 

De-aş fi un nufăr pe un braţ de râu,

În care luna pletele îşi spală

M-aş rătăci intr-un timid desfrâu,

Aş săruta a intunericului poală,

 

Aş dezgoli luminile din astre

Le-aş impleti pe frunte in cunună

Aş prinde aripi viselor albastre

Să-mi scald obrazul in sărut de lună.

 

M-aş risipi in galaxii nebune

De dor, de foc şi de plăcere nudă

Țipând de pe-ale cerului tribune

Strigându-mi dragostea zăludă

 

De-aş fi suprema stea pe cerul tău

Si dacă raza ta m-ar lumina pe mine

M-aş naşte spre a străluci din nou

Si echilibru-aş fi ce universu-ar ţine.

 

Dar tu, străin imi esti de-acum

Și mă alungi cu ochi pagâni

Ne-alegem fiecare un alt drum

Nu are rost delirul să-l amâni.