CÂNTEC  DE  PRIETEN

Se dedică Ţăranului-Oștean Ioan C. Tălpău

Ce încă-şi mai caută odihna cea mare, pe deplin meritată, în lutul veşnic creştin al Patriei recunoscătoare…

„Cruce albă de mesteacăn,
Răsărită printre creste,
Cine te cunoaşte-n lume,
Cruce fără de poveste?…”

(Artur Enăşescu)

„Culorile morţii sunt mâinile mele/
năpădite de şoareci flămânzi/
Pe coate se umflă şi cresc/
alături de foame/
mânjitele broaşte, din oul spurcat/ urzit în gunoaie,/
cioplit în patria sabiei / şi-n luciul afetului-crimă./
Oştean sau păstor astrucat,/
putrezesc de-atâtea războaie,/
scormonind sub cetăţi,/
duşmănind sau ucis pe corăbii./
Cavaleri ai sfinţilor ciocli,/
batem ora caldă, plină de rugină/
şi sângele putred împarte vedenii…/
Iarba fiarelor se cheamă /
c-au păscut-o, cu saţ, vârcolacii;/
Vaca domnului închină/
în doruri de lună pustie,/
vărsată în bietele hârci,/
verzui de nesomn…”
Nimic altceva decât înscrisul pe crucea sa risipită pe muntele Măgura Ocnei, unde, pe-aproape, a căzut şi el, printre cei aproape două mii de camarazi întorşi cu faţa spre Cer şi strigând, cu frânte puteri, cuvântul „mamă!”, într-un dureros solilocviu, cuibărit, parcă-ntr-un semn de-ntrebare: „Aici odihneşte robul lui Dumnezeu plt. Ioan C. Tălpău, căzut în luptele de la Cireşoaia. 1916 – 1918”. Se născuse în comuna Buhalniţa, judeţul Neamţ, devenit, fără voie, dreptproprietar al oaselor adumbrite sub veşnica povară, de-aici înainte, al câtorva roabe de pământ vânzolit şi fără identitate, în inima unui ţintirim închipuit ad-hoc la „porţile de foc ale Târgului Ocna”, în zile de áugust augúst, anul duhnind amar a praf de puşcă: 1917!… Îşi dormea, desăvârşit, himera eternităţii, când stăpânii vremelniciei impuse de la Răsărit, fără sens şi arbitrar, au hotărât distrugerea locului de veci şi nivelarea mormintelor, amestecând, în brazde triste, teren de sport, de joacă şi de agrement. Cu buldozerul, cu duşmănie şi cu rânjet. Mânăstirea din preajmă a fost făcută una cu pământul şi pe locul ei (chiar şi-n chilii!) au întronat tavernă şi hotel. Abia au apucat creştinii de prin împrejurimi să mai salveze nescareva icoane din amintirea unui celebru loc de-nchinăciune… Le-au readus, mai apoi, după „vrăvuiala“ din „obzeşinouă”, închipuind cu ele un paraclis modest, udat cu focul lacrimii din amintiri bătrâne… Mai apoi, s-au limpezit anii la chip şi-am sperat într-o minune! Visam cu toţii la Vechile hotare, cu jertfe rostuite în calapod de Ţară nouă… Însoţit de bunul meu prieten dr. Costin Ţintaru – nepotul bravului Elisei Ursac, cel ce stătea la rege-n ospeţie –, am străbătut, la pas, zbuciumatele ocini ale sacrificiului pentru Neam şi pentru Ţară şi i-am aflat mormântul bravului oştean Tălpău, pângărit şi-nsingurat la margini de uitare. Însemnele tombale jeleau, de zeci de ani, doar umbra unei amintiri ce s-a topit, ca-ntr-o baladă, în spectrul mioritic al unei guri de rai rostind iluzia că-n lumea asta de crucificaţi, alegoria e, doar, o „moarte cu chip de cununii”. Aveam, aşadar, dovada că Sfântul cu praznicul uitat în puţinătatea recunoştinţei omeneşti fusese ucis şi-a doua oară! Lunecă, mai apoi, timpul prin pridvoarele de suflet ale ţării şi trupul dogit de suferinţă Hristică al ţăranului român chemat sub drapel şi devenit cătană fără vârstă, fără chip şi fără nume, împins în silnicia carnagiului mondial, rămâne, pentru mereu, o permanenţă a palmelor bătătorite-n clătinări de coasă şi de plug:
„Vedeţi, oameni buni, mireasmă de carne turtită,/
de rău peste rău/
şi foc peste foc,/
În umbletul strâmb al proştilor stârci,/
De-au uitat şi năpârcile pacea/
Şi-odrasla de-un stat ascultă ispită…”
În hronicul de sânge al veşniciei valahe convulsiile Timpului ne rostuiesc destrămarea şi renaşterea, după datină, răsărind, neostoit, Lumina şi mângâind o lacrimă de mamă cu care s-ar putea închide şi rănile, de veacuri… Pământul! Pământul din care-au ieşit şi-n care vor să dăinuiască până la stingerea pomenirii, Pământul lor şi-al nostru pe care, triumfătoare, biruie hora, Pământul pe care huruie căruţa în vremea secetei şi care marchează, precis, uliţa tuturor copilăriilor din România Dodoloaţă… Pământul acesta tăcut şi milos în care ne-am îngropat cu nesaţ răstignirea destinică, până la încăpăţânare şi-n care stau înfipte, cu temei, colonadele de suflet ale unui neam de plugari ciopliţi în cremenea Carpaţilor tutelari, dătători de statornică vatră!… Şi iată-ne că, după aproape trei decenii de ode şi de ritmuri ditirambice dedicate Centenarului şi bunăstării pântecului nostru, ne regăsim/păşim pe- aceleaşi locuri triste şi pe aceleaşi poteci de istorie suferindă şi alungată aproape definitiv din calendarul conştiinţei noastre. Dezamăgiţi, descumpăniţi şi sceptici! Nu regăsesc însemnele potopului cazon, nu văd altar de pioasă reculegere, nu simt nimic din tot ce s-ar opune iertării şi uitării… Doar un rest de cruce sfărâmată şi-adunată cu grijă monastică de pe toboganul vremelniciei dublate de nepăsarea viitorimii, depus ofrandă la temelii de paraclis contemporan… Martori fără de cuvinte la tristeţea zilei de astăzi – începutul de martie înlăcrimat în albul ghioceilor ce încă n-au mai învăţat să moară, preotul Cătălin Ilie care mă însoţea şi două monahii clătinate sufleteşte la aflarea crudului adevăr… Efigia bravurii eroului nostru e acum dispărută definitiv şi ei, martirii, ştiuţi şi neştiuţi, împuşcaţi a treia oară! Uitarea colectivă îi va-mpuşca mereu şi ei vor adormi mereu…
Măcar o „cruce albă de mesteacăn”, dreptmăritorilor creştini, să ridicaţi pe Măgura Ocnei, în loc sfânt de odihnă şi de reculegere, întru amintirea acestor nefericiţi cu nume uitate, cândva izvorâte din poamele bucuriei şi din floarea nădejdii spre Mâine, care-au murit şi pentru noi, în vremuri de urgie, urcând la Domnul pe Sfânta Magistrală sisific străbătută cu-ngenunchere de EROI. Şi-atât să încrustaţi pe chipul ei imaculat:
„AICI DOARME
FERICIT ÎNTRU DOMNUL
OSTAŞUL NECUNOSCUT!…”
Eu îmi închin floarea recunoştinţei pe altarul celor cu rouă pe braţ şi-mi rostuiesc bătăile inimii în cânt purtat pe aripi de păun urzit din smalţuri de luceferi: „Înmărmurit, Antares mai ascultă/
din pribegiile înguste, dalbe,/
la marginea lui Când şi Cum./
O neclintire oarbă ne soarbe din prăpăstii,/
La sfat am mas cu plinele genuni,/
Dintru obştescul fir de fum/
Din loc în loc aprins/
ca robul ultimei minuni./
Vor dăinui doar sorţii noştri /
Când unii-ţi lasă drept strânsuri/
Ciopor de mioare şi prunci,/
o lacrimă-n pâini, o frunte amară,/
livezi sau fântâni, izvoare – frânturi;/
Sortiţii bărbaţi – doar pline redute/
Cu veghe de inimi şi ziceri de Ţară!”       Articol  realizat de  scriitorul  Dan Sandu